http://fanzin.clubsf.ro/amurg-cu-natura-moarta/
Strada alunecă veştedă pe
una dintre colinele oraşului, rostogolind beţivii care ies din cârciumi
şi castanele ce se prăbuşesc pe trotuar, dezvelind rânjete ţepoase.
Departe, pe malul fluviului, sirena unui vas geme ca o fiară muribundă
şi ecoul său se îngroapă în zidurile cenuşii ale clădirilor biciuite de
ploaie.
Ewa deschide cu genunchiul uşa de la intrarea în bloc şi se strecoară
înăuntru. Urcă treptele, pipăind pe întuneric peretele, în căutarea
întrerupătorului. Când reuşeşte în cele din urmă să aprindă lumina, lasă
jos sacoşa grea şi scoate cheile din buzunar. Pe coridor pluteşte un
miros greu, stătut, de cartofi prăjiţi, care se târăşte în jurul
tablourilor cu pescari chinezi şi cascade cu care Wladewska de la etajul
doi a împânzit blocul. O să i le strâng într-o zi pe toate şi o să aprind soba cu ele, ameninţase
odată Bogumil, atunci când veneau împreună de la cursuri. Dar nu îşi
îndeplinise planul, aşa cum nu făcuse multe dintre lucrurile pe care le
promisese…
Descuie şi intră, cu apa şiroind din haine pe gresia rece. Agăţat în
cuier, mânerul umbrelei pare un enorm semn de întrebare, noduros şi
trist. Se dezbracă, privindu-se în oglinda mare de pe hol. Încă sunt tânără, îşi spune, viaţa mea abia acum începe cu adevărat…
În cameră, Bogumil pictează, întors cu spatele la ea. Pe jos,
împrăştiate, tuburile de vopsea şi hârtiile mototolite par să îi spună NU EŞTI BINEVENITĂ AICI!
Nu îşi vorbesc de o săptămână. Au fost şi luni întregi în care nu
şi-au spus un cuvânt. Zilele în care erau colegi la facultatea de
istorie, când hoinăreau împreună pe străzile vechi ale Varşoviei, au
apus demult. Gustaw a renunţat la studii, a convins-o să închirieze o
garsonieră într-un cartier rău famat şi s-a apucat de ceea ce el numea,
cu emfază, ARTĂ.
Picta, sculpta, scria, părea mânat de un demon pe care nu îl mai
putea ţine sub control. În scurt timp, pereţii camerei erau acoperiţi de
tablouri şi măşti africane, pe balcon Ewa găsea în fiecare zi tot mai
multe ramuri şi scoarţe de arbori, ce acopereau aproape în totalitate
podeaua.
Din lună în lună, pânzele pictate şi făcute sul se înmulţeau în lada
patului, pe care îl mai împărţeau doar ca să doarmă, din lună în lună
banii se împuţinau, risipiţi pe ulei de in, vopseluri, dălţi, diluanţi
şi pensule.
Bogumil refuza să caute o slujbă, spunea că atunci când va fi bogat
şi celebru se va revanşa faţă de ea, dar bocancii săi rupţi, cu talpa
dezlipită într-un zâmbet batjocoritor, păreau să-l contrazică.
Îşi lăsase părul să crească lung şi nu se mai bărbierea cu
săptămânile. Ewa se temea că într-o zi, când va deschide uşa, va găsi în
locul său un om al cavernelor, desenând mamuţi şi gazele pe perete. Nu se mai poate aşa, îi spusese în seara în care îşi vorbiseră ultima dată. Nu spun să renunţi cu totul la pictură, dar trebuie să aduci un ban în casă! Eşti bărbat, nu pot să muncesc eu pentru amândoi!
*
Bogumil este singur. Ewa a plecat de dimineaţă la muncă şi i-a lăsat
pe masa din bucătărie, în locul micului dejun, un bilet prin care îl
anunţă că dacă nu găseşte în trei zile o slujbă, îşi face bagajul şi îl
părăseşte. Mototoleşte furios hârtia şi o aruncă în coşul de gunoi. A dracului târfă, a ascuns iarăşi ţigările, fără ele nu pot lucra cum trebuie!
Se întoarce în cameră şi se aşează pe scaun. În faţa lui, pe şevalet,
pânza goală nu-i spune nimic. Ar putea să sculpteze, dar lemnul încă nu
s-a uscat şi e mai mult ca sigur că va crăpa, irosind ore de efort.
Întins pe pat, ia câteva coli şi un creion, le priveşte preţ de o
clipă, apoi începe să scrie, iar zgomotul traficului de afară se
estompează, reducându-se la un foşnet surd, în timp ce literele curg
într-un şuvoi negru.
Cu fiecare asfinţit care coboară peste măguri, îmi pierd credinţa
în trupul ce refuză să mă mai asculte. Vegetaţia prin care îmi târăsc
picioarele pare să nu cunoască asemenea îndoieli, se naşte, zămisleşte
şi piere fără a fi tulburată de clipele în care aburul ce sălăşluieşte
în lut se zvârcoleşte neputincios. Dar carnea mea se înfioară adeseori
sub zdrenţele ce o înfăşoară şi apele peste care trec reflectă un chip
sălbăticit, pe care nu îl mai recunosc. Nopţile se scurg mute lângă foc,
iar când negurile încep să se topească sub lumina putredă a lunii,
linxul cască şi mi se aşează obosit la picioare. Adormim în cele din
urmă, dar visele care mă bântuie adeseori mă fac să mă trezesc urlând de
groază şi atunci linxul mârâie şi îşi arată colţii.
Pecenegul de la care l-am cumpărat îl numea Kabukşin, adică
scoarţă de copac. Nu reuşise să îl îmblânzească aşa că mi-l dăruise în
schimbul unor blănuri pe care le adusesem din Licostomo. Străbătusem cu
el codrii întunecaţi ai volohilor, ce reuşiseră să ne alunge triburile
în Moesia Inferioară, şi încercam să îmi găsesc scăparea spre munţi, dar
volohii, oamenii cei mai mizerabili ai pământului, îmi luaseră urma şi
mă hăituiseră vreme de două zile, asemenea unor lupi înfometaţi.
În cele din urmă am rătăcit drumul. Ziua, înjunghiată,
sângera pâraie de întuneric peste crestele munţilor. Văzduhul atârna
vânăt deasupra mea, sfâşiat de nori ce îşi târau ugerele încărcate de
beznă peste vârfurile brazilor. Scorburile căscau fălci strâmbe,
înţepenite în urlet fioros şi păienjenişul de lumină al fulgerelor
arunca şi mai multă oroare asupra pustietăţii în care mă aflam şi în
care părea că nimeni nu călcase vreodată înaintea mea.
Dar mă înşelam. În vale, printre trunchiurile arborilor se
ridicau pari înalţi, în care rânjeau ţestele a cel puţin douăzeci de
oameni . Corbii păreau a fi singurii martori rămaşi în viaţă ai
masacrului, şi croncănitul lor fusese acela care îmi îndreptase privirea
spre funebrul ospăţ cărora se dedau, nepăsători. Una dintre păsări
reuşise să rostogolească o hârcă şi ciugulea firimiturile de carne care
mai rămăseseră în scobitura ce o unise de gât. Dinţii dezveliţi rânjeau
spre mine şi păreau să-mi spună că nu voi mai ieşi viu de acolo. Prin
ploaia ce curgea asupră-mi asemenea unui blestem, mirosul de răşină se
amesteca greţos cu acela al cărnii putrezite ce spânzura de hoituri.
Acum pricepeam de ce spurcaţii volohi mai erau numiţi şi cei negri şi de
ce îi urau atât de mult cei din neamul meu…..
*
- Doamne, Te rog, ajută-mă să-l aduc pe calea cea dreaptă!
Capela e scufundată în penumbră. O bătrână şterge praful de pe statueta Fecioarei, oprindu-se în răstimpuri ca să se închine.
Îngenuncheată, Ewa îşi şterge cu dosul palmei lacrimile, privind
plină de speranţă chipul osos şi sălbăticit de durere al Mântuitorului.
De când i-au murit părinţii, în El şi-a pus toată nădejdea. Bogumil a
încercat de nenumărate ori să o îndepărteze de El, argumentând că dacă
ar fi existat cu adevărat Dumnezeu, nu ar fi tolerat moartea şi
suferinţa copiilor şi a nevinovaţilor, în timp ce ucigaşii, cu mâinile
pătate de sânge, prosperă în avuţii şi onoruri. Îi adusese odată o carte
oribilă, scrisă de Nietzsche, din care declama cu pasiune în timp ce
Ewa îşi astupa îngrozită urechile.
NU era nimic adevărat în cartea aceea, Bogumil pur şi simplu nu putea
înţelege că Domnul ne încearcă tăria, purificându-ne în focul jertfei
de sine.
*
Pe pânză, arbori acoperiţi de zăpadă înconjoară zidurile în ruină ale unei catedrale.
Un asfinţit sumbru, stacojiu, se prăbuşeşte asupra pădurii, smulgând lumina de pe trupul lui Christos, crucificat în prim-plan.
Ewa zace pe podea, printre tuburi de vopsele şi aşchii de lemn.
Mânerul dălţii, înfipt sub sânul stâng, pare un deget ridicat acuzator către Ceruri.
Bogumil înmoaie pensula în sângele cald şi conturează marginea trandafirie a unui nor, ce se scaldă în razele amurgului…
sâmbătă, 31 ianuarie 2015
Alin Dărângă- Mirtuman
http://suspans.ro/literatura/proza/mirtuman
Autor: Alin Dărângă
Pentru Ioana, căreia i-am tulburat somnul
― A fost cam puțină lume azi, râde el, aprinzându-şi o țigară. Nu că m-aş plânge.
Fata oftează şi îşi clăteşte brațele acoperite de spumă sub jetul rece de apă. Priveşte în jurul său, la polonicele acoperite de sosuri, la masa mânjită de sânge şi la cojile de ceapă şi de cartofi de pe podea.
― N-o să termin de curățat astea nici până dimineață, se plânge, aşezându-se lângă el. Îi smulge țigara dintre degete şi trage însetată un fum, dar se îneacă şi începe să tuşească. Îl priveşte chiorâş, cu ochii înlăcrimați, apoi izbucneşte în râs.
― De ce râzi? întreabă Aske, scoțând din pachet altă țigară. Să ştii că nu te ajut, e treaba ta să faci curat…
― Nu de asta râdeam. A venit azi una care m-a întrebat dacă aripioarele de pui sunt dezosate.
Râd amândoi, scuturând pe jos scrumul țigărilor. Pe peretele de deasupra lor, lipit cu bandă adezivă, atârnă un semn cu FUMATUL INTERZIS.
― Ai mai scris ceva? întreabă el, cu ochii ațintiți asupra vaselor murdare.
― Da, aseară. Nu e cine ştie ce, nici măcar n-am terminat, am scris doar vreo două pagini.
― Uite cum facem. Spăl eu astea în locul tău şi după aia îmi citeşti ce ai scris. E ok?
― Excelent. Dacă promiți că nu mă mai întrerupi când citesc şi dacă nu râzi de mine.
― Bine. Du-te şi te schimbă, într-un sfert de oră sunt şi eu gata.
― O să-ți ia cel puțin o oră să termini tot…
― Lasă, mă descurc eu. Ai la tine ce ai scris?
― Da, facem o cafea şi citim în sala de mese.
― Sper să fie bună povestirea, îi şopteşte Aske, privind-o sinistru. Altfel, mâine, supa va avea gust de parfum şi carnea va fi ceva mai ațoasă.
Ulna îi zâmbeşte şi se îndreaptă către vestiar. Din bucătărie se aude zdrăngănitul oalelor ce se prăbuşesc în chiuvetă, amestecat cu urletele unei trupe de death metal ce răzbat din casetofonul mic, portabil. Aşa face Aske mereu. Îi spală vasele în schimbul unei poveşti, în fiecare seară când nimeresc amândoi pe aceeaşi tură. Un schimb echitabil, se gândeşte ea, desfăcându-şi nasturii cămăşii.
― Sunt gata, o anunță Aske, strângându-şi picioarele sub el.
― Ok. Se numeşte Omul de turtă dulce. Printre arțarii răzleți, cu frunzele scorojite de secetă, şoseaua se întinde leneşă, asemenea unei reptile împietrite. Bătrânul se opreşte şi îşi şterge cu mâneca sudoarea amestecată cu praf ce i s-a închegat pe obraji, apoi se opinteşte şi împinge mai departe căruciorul vechi, aplecându-şi înainte trupul înalt şi uscățiv. Roțile scrâşnesc ruginite, îndemnându-se una pe alta, iar vopseaua albastră, cojită, se scutură în pulberea drumului, dezvelind pielea încinsă a tablei.
Oraşul se leagănă pe pânza de plumb topit a orizontului. Bătrânul îşi ridică pălăria cu boruri largi, tocite, stoarce batista ce i s-a lipit de țeasta pleşuvă apoi desțepeneşte roțile dintre mărăcinii uscați ce se rostogolesc pe drum şi porneşte mai departe. Soarele diluează umbra căruciorului şi a omului peste păpădiile bete de lumină, ce şi-au dezvelit impudice inflorescențele.
Spre amurg, când pe acoperişuri smoala care în timpul zilei se schimbase într-o mlaştină fierbinte începe să se răcească, scârțâitul căruciorului se aude pe străduțele de la marginea oraşului.
În aer pluteşte un parfum dulceag de caise coapte, iar vrăbiile care au avut ghinionul să se aşeze pe smoala topită rămân captive, pradă umbrelor ce se furişează tăcute printre streşini.
Bătrânul sprijină căruciorul de gardul părăginit al unei case şi priveşte în jurul său. Haina uzată, neagră se zvântă în răcoarea serii, spânzurată de mânerul căruciorului.
Îşi răsuceşte o țigară, o aprinde şi în lumina jarului barba sa țepoasă înghite lacomă fumul iute şi aromat.
O mâță mare, cenuşie se spală pe acoperişul casei, printre fulgii jumuliți şi însângerați ce s-au lipit de smoală.
― Ce părere ai, până acum?
― Sadică, îmi place, răspunde Aske, umplând din nou cănile cu cafea. Citeşte mai departe.
― Bună ziua! V-am adus cheia! Câte zile rămâneți la noi?
Ridică din umeri, apoi îşi mişcă îndecis degetele. Trei zile, poate patru…
― A, dumneavoastră nu vorbiți, am uitat! Femeia râde, fâstâcită. Priveşte în jurul ei în cameră şi vede covata acoperită de ştergar, cutiile metalice în care bătrânul ține condimentele, cuptorul în care flăcările dansează neliniştite. Faceți turtă dulce? Ce o să se mai bucure fetița mea, Elsa! Dacă aveți nevoie de ceva, sunt în curte, partea asta de casă o închiriem de când a murit soțul, nu mai locuim în ea, dar mai lucrez în grădină, zilele astea am de cules porumbul, lumea zice că până de Sfântul Ilie plouă cu grindină. Ei, degeaba vorbesc, dumneavoastră nu mă auziți. Vă las cheia pe masă, lângă țigări!
― Copil nebun ce eşti! Ai răbdare! Ulna priveşte pe fereastră grăuntele de soare care a mai rămas deasupra munților. Hai, că se întunecă, îți mai citesc vreo câteva pasaje şi gata.
― Ai omolât-o! țipă Elsa. Mi-ai omolât pisica!
Lacrimile i se preling pe obraji şi se repede asupra băiatului de două ori mai mare ca ea, lovindu-l cu pumnii săi mici, încleştați şi cu fața schimonosită de ură. Gaspar râde şi o priveşte răutăcios.
― Aşa îți trebuie, proasto! M-a zgâriat!
― Nu te-a zgâliat! Mi-ai omolât pisica!
Femeia iese în pragul casei, cu un lighean de rufe în brațe.
― Ce s-a întâmplat, Elsa? De ce plângi?
Gaspar fuge, iar fetița se apleacă şi ridică la piept pisica. Umerii i se zguduie de plans.
― Dumnezeule! exclamă Helga. Cine a făcut asta?
― Gaspal! Mi-a omolââât pisicuțaaa!
― Treci în casă! Las-o jos, Doamne, las-o jos!
― Nuuuuu! Mi-a omolâââtoooo!!
Femeia încearcă să-i smulgă din brațe trupul zdrobit şi moale. Pe pieptul alb al rochiței se lățeşte o pată mare de sânge. Ochii sticloşi ai pisicii privesc, fără să vadă, spre cer…
― Şi cum se termină?
― Păi, mă gândeam că bătrânul vede de la fereastră toată scena, îl pândeşte seara, îl omoară, apoi îi macină oasele şi face din ele turtă dulce… răspunde Ulna, mâzgălind colțul caietului.
― Eu zic să te mai gândeşti. Hai să mergem, se întunecă.
Ulna se aşează pe locul din spate al motocicletei şi trage adânc în piept aerul răcoros al serii, privind peste vârfurile copacilor luna mare şi albă, săgetată de zborul răzleț al liliecilor. Sunt primele zile ale toamnei şi în câteva săptămâni, în pădure se vor mai auzi doar frunzele ce se desprind din coronament, alunecând spre sol, însoțite de glasul cerbilor singuratici.
Un loc părăsit, ascuns de rădăcini ce şi-au săpat drum printre lespezile crăpate şi vărgat de umbrele mestecenilor. Aske opreşte motorul şi se îndreaptă către gura putredă a gropii comune, în bezna căreia şobolanii se târăsc printre oasele mucezite. Ulna simte răceala criptelor cum urcă spre ei, însoțită de miasma inconfundabilă, dulceagă, a cărnurilor descompuse, amestecată cu fermentația bacteriilor din mocirla fluviului.
― Eşti sigur că nu e nici un pericol? întreabă ea, agățându-se, fără să îşi dea seama, de umărul băiatului.
― Dacă nu e nici un pericol, nu e nici o distracție, o asigură el, deschizând uşa capelei.
Nimeni nu îi poate găsi aici, ascunzătoarea este perfectă, i-a arătat-o Vladimir cu un an în urmă, când se întrecuseră cu motocicletele dincolo de podul care spânzura peste negurile ce se ridicau din apele fluviului. Cețurile se desfăceau din apele murdare asemenea unor duhuri, cu mantii lăptoase spânzurând peste balustrada înghețată şi se înfăşurau în jurul unei coloane de abur ce urca spre cerul roşiatic de iarnă. Părea o procesiune a morților şi poate că asta şi era, dacă te gândeai câți nenorociți îşi luaseră viața sărind de pe podul acela. La un moment dat, ceața era atât de deasă încât nu mai vedeau nimic în jurul lor, în afară de arcada neagră ce plutea undeva, la zece metri deasupra capetelor lor. Atunci Vladimir îi propusese să se întreacă până la cimitirul de la marginea pădurii. Era curată nebunie să te urci pe motor în acea noapte, dar ca să mai şi goneşti cu o sută de kilometri pe oră prin hârtoapele alea în care îşi înțărcase dracul plozii însemna să dansezi cu moartea şi să-ți mai şi placă. Lui Aske îi venise atunci în minte un vers dintr-un cântec al celor de la The Doors, I touched her thigh and Death smiled, apoi mintea i se oprise, în timp ce rafale de vânt încărcate cu aşchii de gheață îi biciuiau obrajii.
Vladimir era undeva în față sau în urmă, nu îl mai vedea, râdea ca un smintit şi se aştepta ca în orice clipă motocicleta să se izbească de a lui sau de parapeții şubrezi ai podului. Ceva rău şi vesel părea să călărească alături de el în negură, purtat de aripile vântului rece, coborât de pe tronul vânăt al lunii ce se zbătea între nori ca un copil posedat de diavol, ceva ce îi făcea sângele să clocotească şi să spumege furios. Se oprise exact în fața porților cimitirului, nici el nu ştia cum, ar mai fi fost nevoie doar de câțiva metri ca să se facă zob.
Celălalt îl aştepta râzând, cocoțat pe un monument funerar, cu o țigară de marijuana atârnând în colțul buzelor şi cu motorul sprijinit de una dintre statuetele ce jeleau de mama focului vreun mort pe care rudele îl uitaseră demult, ocupate să-şi sfâşie beregata înaintea testamentului. Îl condusese apoi, clătinându-se, spre ruina capelei şi îi arătase osemintele învăluite de brumă.
Vladimir îşi găsise sfârşitul la câteva luni după aceea, intrase cu motocicleta într-un copac, culmea, ziua în amiaza mare, vara, ca şi cum cel care i-ar fi condus în acea noapte de sfârşit de noiembrie prin cețurile dese de pe pod ar fi venit să-şi ia înapoi marioneta şi să o ducă în lumea de dincolo de neguri.
― Ce e asta, iarbă? întreabă Ulna, răsucind între degete cutiuța.
― Haşiş. Vrei şi tu?Am şi LSD….
― Nu cred că e bine… ok, dă-mi să trag un fum..
Ochii li se rostogolesc peste cap în orbitele încercănate… and he came to a door, and he looked inside…brațul ei cade moale pe pieptul lui Aske şi spuma vineție a vinului, amestecată cu salivă i se scurge printre buze…Father? Yes, son? I want to kill you…Mother..I want to…timbrul de LSD, ascuns pe jumătate sub capacul cutiei, pare o marcă valoroasă şi veche lipită în clasorul morții…
Dintre maşinile parcate pe trotuar, un câine mare, cenuşiu se apropie de fereastră şi priveşte în sus, de parcă ar simți că ea stă acolo, ascunsă. Îi simte privirea sălbatică înfigându-se într-a ei, ochii galbeni şi singuratici ce o fixează mut şi camera se roteşte în jurul său, cu glasuri de spaime ce o târăsc spre haosul nebuniei. Se întoarce în pat, tremurând, şi se gândeşte dacă e cazul să-l trezească pe Aske, dar tânărul doarme adânc şi geme în somn. Se lipeşte de el, încercând să îşi alunge temerile. Probabil e doar un bețiv, îşi spune, şi simte cum trupul cald de lângă ea o linişteşte. Am băut prea mult şi am fumat porcăria aia, mâine dimineață o să râdem amândoi…
Țipă, şi Aske sare din pat şi aprinde lumina. Pletele îi atârnă dezordonate peste obrazul neras şi o priveşte buimac, orbit de becul în jurul căruia un fluture de noapte a început să zboare, bezmetic.
― Ce este? Mâna lui i se lasă pe umărul gol şi Ulna tresare.
― E aici, şopteşte ea, cu ochii măriți de groază. E în spatele uşii!
― Cine mama dracului să fie aici la ora asta? Ai visat!
― E aici, îți spun!
Aske scoate satârul greu din spatele maşinii de spălat, descuie uşa şi aruncă o privire încruntată de-a lungul coridorului pustiu.
― Ai visat, hai înapoi în pat!
― Era aici… l-am auzit… avea buzunarele pline de lame… haina cu care îl îngropaseră… aici.
― Îmi spunea că se făcuse frate cu Necuratul. Venise odată prietena lui să mă roage să vorbesc cu el, se schimbase, nu se mai înțelegeau. Îmi povestise, ultima oară când ne-am văzut, înainte de accident, că descoperise lumea de dincolo de neguri, aşa îi zicea el. Îşi schimbase şi numele de familie, îşi spunea Mirtuman, zicea că aşa se numea în rusă locul acela în care avea să plece, eu credeam că glumeşte, dar… Dacă nu te-aş fi crezut, am fi fost, poate, amândoi lângă el acum…
Cucuvelele se rotesc în cercuri strânse deasupra pădurii. În liniştea cimitirului se aud doar broaştele orăcăind dinspre mlaştina din pădure şi plânsetul Ulnei. Aske îşi aprinde o țigară şi începe să acopere la loc mormântul. Pe piatra funerară, încastrat în marmura albă, soarele de obsidian pare un ochi bolnav ce s-a deschis, pentru o clipă, ca să-i privească…
Mirtuman
Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )Autor: Alin Dărângă
Pentru Ioana, căreia i-am tulburat somnul
1. Omul de turtă dulce
Sala de mese a cabanei este aproape pustie. Se apropie ora închiderii
şi bucătăria zace sub mormanele de vase murdare. Aske îşi desface
şorțul pătat şi îl agață de cântarul de lângă uşă.― A fost cam puțină lume azi, râde el, aprinzându-şi o țigară. Nu că m-aş plânge.
Fata oftează şi îşi clăteşte brațele acoperite de spumă sub jetul rece de apă. Priveşte în jurul său, la polonicele acoperite de sosuri, la masa mânjită de sânge şi la cojile de ceapă şi de cartofi de pe podea.
― N-o să termin de curățat astea nici până dimineață, se plânge, aşezându-se lângă el. Îi smulge țigara dintre degete şi trage însetată un fum, dar se îneacă şi începe să tuşească. Îl priveşte chiorâş, cu ochii înlăcrimați, apoi izbucneşte în râs.
― De ce râzi? întreabă Aske, scoțând din pachet altă țigară. Să ştii că nu te ajut, e treaba ta să faci curat…
― Nu de asta râdeam. A venit azi una care m-a întrebat dacă aripioarele de pui sunt dezosate.
Râd amândoi, scuturând pe jos scrumul țigărilor. Pe peretele de deasupra lor, lipit cu bandă adezivă, atârnă un semn cu FUMATUL INTERZIS.
― Ai mai scris ceva? întreabă el, cu ochii ațintiți asupra vaselor murdare.
― Da, aseară. Nu e cine ştie ce, nici măcar n-am terminat, am scris doar vreo două pagini.
― Uite cum facem. Spăl eu astea în locul tău şi după aia îmi citeşti ce ai scris. E ok?
― Excelent. Dacă promiți că nu mă mai întrerupi când citesc şi dacă nu râzi de mine.
― Bine. Du-te şi te schimbă, într-un sfert de oră sunt şi eu gata.
― O să-ți ia cel puțin o oră să termini tot…
― Lasă, mă descurc eu. Ai la tine ce ai scris?
― Da, facem o cafea şi citim în sala de mese.
― Sper să fie bună povestirea, îi şopteşte Aske, privind-o sinistru. Altfel, mâine, supa va avea gust de parfum şi carnea va fi ceva mai ațoasă.
Ulna îi zâmbeşte şi se îndreaptă către vestiar. Din bucătărie se aude zdrăngănitul oalelor ce se prăbuşesc în chiuvetă, amestecat cu urletele unei trupe de death metal ce răzbat din casetofonul mic, portabil. Aşa face Aske mereu. Îi spală vasele în schimbul unei poveşti, în fiecare seară când nimeresc amândoi pe aceeaşi tură. Un schimb echitabil, se gândeşte ea, desfăcându-şi nasturii cămăşii.
*
Stau amândoi la masa de lângă fereastră, privind soarele bolnav care
apune deasupra munților. Ulna toarnă cafeaua în căni, apoi deschide
caietul cu coperte negre, pe care l-a scos din rucsac.― Sunt gata, o anunță Aske, strângându-şi picioarele sub el.
― Ok. Se numeşte Omul de turtă dulce. Printre arțarii răzleți, cu frunzele scorojite de secetă, şoseaua se întinde leneşă, asemenea unei reptile împietrite. Bătrânul se opreşte şi îşi şterge cu mâneca sudoarea amestecată cu praf ce i s-a închegat pe obraji, apoi se opinteşte şi împinge mai departe căruciorul vechi, aplecându-şi înainte trupul înalt şi uscățiv. Roțile scrâşnesc ruginite, îndemnându-se una pe alta, iar vopseaua albastră, cojită, se scutură în pulberea drumului, dezvelind pielea încinsă a tablei.
Oraşul se leagănă pe pânza de plumb topit a orizontului. Bătrânul îşi ridică pălăria cu boruri largi, tocite, stoarce batista ce i s-a lipit de țeasta pleşuvă apoi desțepeneşte roțile dintre mărăcinii uscați ce se rostogolesc pe drum şi porneşte mai departe. Soarele diluează umbra căruciorului şi a omului peste păpădiile bete de lumină, ce şi-au dezvelit impudice inflorescențele.
Spre amurg, când pe acoperişuri smoala care în timpul zilei se schimbase într-o mlaştină fierbinte începe să se răcească, scârțâitul căruciorului se aude pe străduțele de la marginea oraşului.
În aer pluteşte un parfum dulceag de caise coapte, iar vrăbiile care au avut ghinionul să se aşeze pe smoala topită rămân captive, pradă umbrelor ce se furişează tăcute printre streşini.
Bătrânul sprijină căruciorul de gardul părăginit al unei case şi priveşte în jurul său. Haina uzată, neagră se zvântă în răcoarea serii, spânzurată de mânerul căruciorului.
Îşi răsuceşte o țigară, o aprinde şi în lumina jarului barba sa țepoasă înghite lacomă fumul iute şi aromat.
O mâță mare, cenuşie se spală pe acoperişul casei, printre fulgii jumuliți şi însângerați ce s-au lipit de smoală.
*
Ulna se opreşte din citit şi înalță ochii spre el.― Ce părere ai, până acum?
― Sadică, îmi place, răspunde Aske, umplând din nou cănile cu cafea. Citeşte mai departe.
*
Bătrânul macină cuişoarele, scorțişoara şi piperul într-un vas de
fontă. Nu poate auzi mojarul izbindu-se de pereții groşi ai vasului,
cum nu poate auzi nici bătaia discretă în uşă. Într-o covată, aluatul
alb şi elastic dospeşte acoperit cu o pânză curată. Uşa se deschide şi
bătrânul ridică privirea. O femeie tânără stă în prag şi îi zâmbeşte.― Bună ziua! V-am adus cheia! Câte zile rămâneți la noi?
Ridică din umeri, apoi îşi mişcă îndecis degetele. Trei zile, poate patru…
― A, dumneavoastră nu vorbiți, am uitat! Femeia râde, fâstâcită. Priveşte în jurul ei în cameră şi vede covata acoperită de ştergar, cutiile metalice în care bătrânul ține condimentele, cuptorul în care flăcările dansează neliniştite. Faceți turtă dulce? Ce o să se mai bucure fetița mea, Elsa! Dacă aveți nevoie de ceva, sunt în curte, partea asta de casă o închiriem de când a murit soțul, nu mai locuim în ea, dar mai lucrez în grădină, zilele astea am de cules porumbul, lumea zice că până de Sfântul Ilie plouă cu grindină. Ei, degeaba vorbesc, dumneavoastră nu mă auziți. Vă las cheia pe masă, lângă țigări!
*
― Ai uitat ghimbirul, o întrerupe Aske. Şi ce face, o violează până la urmă?― Copil nebun ce eşti! Ai răbdare! Ulna priveşte pe fereastră grăuntele de soare care a mai rămas deasupra munților. Hai, că se întunecă, îți mai citesc vreo câteva pasaje şi gata.
*
Gaspar ridică bolovanul deasupra capului. Fața pistruiată i se
umbreşte pentru o clipă, asemenea unei planete eclipsate, apoi brațele
coboară, eliberând povara ce se prăbuşeşte peste trupul mic şi moale. ― Ai omolât-o! țipă Elsa. Mi-ai omolât pisica!
Lacrimile i se preling pe obraji şi se repede asupra băiatului de două ori mai mare ca ea, lovindu-l cu pumnii săi mici, încleştați şi cu fața schimonosită de ură. Gaspar râde şi o priveşte răutăcios.
― Aşa îți trebuie, proasto! M-a zgâriat!
― Nu te-a zgâliat! Mi-ai omolât pisica!
Femeia iese în pragul casei, cu un lighean de rufe în brațe.
― Ce s-a întâmplat, Elsa? De ce plângi?
Gaspar fuge, iar fetița se apleacă şi ridică la piept pisica. Umerii i se zguduie de plans.
― Dumnezeule! exclamă Helga. Cine a făcut asta?
― Gaspal! Mi-a omolââât pisicuțaaa!
― Treci în casă! Las-o jos, Doamne, las-o jos!
― Nuuuuu! Mi-a omolâââtoooo!!
Femeia încearcă să-i smulgă din brațe trupul zdrobit şi moale. Pe pieptul alb al rochiței se lățeşte o pată mare de sânge. Ochii sticloşi ai pisicii privesc, fără să vadă, spre cer…
*
Aske o priveşte lung, apoi stinge țigara în grămada de chiştocuri din scrumieră.― Şi cum se termină?
― Păi, mă gândeam că bătrânul vede de la fereastră toată scena, îl pândeşte seara, îl omoară, apoi îi macină oasele şi face din ele turtă dulce… răspunde Ulna, mâzgălind colțul caietului.
― Eu zic să te mai gândeşti. Hai să mergem, se întunecă.
*
Încuie uşa cabanei şi se îndreaptă către motocicleta care stă
sprijinită de buştenii de sub şopron. La una dintre ferestrele de la
etaj s-a aprins o lumină, semn că bătrâna doamnă Pechman se pregăteşte
de culcare. Mestecenii îşi scutură frunzele peste şoseaua umedă, până
departe, spre oraş. Aske priveşte indicatorul ruginit ce se ridică
dintre ierburile de la marginea drumului. Cucuvelele zboară în cercuri
joase deasupra pădurii şi luna îşi aruncă primele raze printre ramurile
arborilor. Din bălțile pe care ploaia le-a întins dimineață peste
asfaltul întunecos se ridică, tot mai puternic, orăcăitul broaştelor.Ulna se aşează pe locul din spate al motocicletei şi trage adânc în piept aerul răcoros al serii, privind peste vârfurile copacilor luna mare şi albă, săgetată de zborul răzleț al liliecilor. Sunt primele zile ale toamnei şi în câteva săptămâni, în pădure se vor mai auzi doar frunzele ce se desprind din coronament, alunecând spre sol, însoțite de glasul cerbilor singuratici.
2. Un timbru în clasorul morții
Printre tulpinile trestiilor, scufundate în apele râului, lipitorile
alunecă mute, reci şi însetate de sânge. Motorul mârâie furibund,
înghițind drumul acoperit de frunze veştede, strecurându-se prin vântul
negru ce coboară dinspre munți. Trece peste traversele de fier ale
podului care se agață de malurile râncede, acoperite de mătasea-broaştei
şi de cochiliile tăioase ale scoicilor şi se apropie de statuile din
vechiul cimitir pe care pădurea l-a luat în stăpânire.Un loc părăsit, ascuns de rădăcini ce şi-au săpat drum printre lespezile crăpate şi vărgat de umbrele mestecenilor. Aske opreşte motorul şi se îndreaptă către gura putredă a gropii comune, în bezna căreia şobolanii se târăsc printre oasele mucezite. Ulna simte răceala criptelor cum urcă spre ei, însoțită de miasma inconfundabilă, dulceagă, a cărnurilor descompuse, amestecată cu fermentația bacteriilor din mocirla fluviului.
― Eşti sigur că nu e nici un pericol? întreabă ea, agățându-se, fără să îşi dea seama, de umărul băiatului.
― Dacă nu e nici un pericol, nu e nici o distracție, o asigură el, deschizând uşa capelei.
*
De-a lungul pereților, aşezate în posturi groteşti, rămăşițele
omeneşti îl întâmpină ca pe un vechi prieten, iedera se înfăşoară prin
orbitele seci şi frunzele sale acoperă geometria sinistră a rânjetelor
de calcar. Unul dintre pereți este în întregime acoperit de un poster ce
îl înfățişează pe Jim Morrison cu brațele desfăcute ca într-un dans
şamanic, cu privirea întunecoasă şi descentrată. În jurul lor păienjenii
țes poduri de mătase între hârcile palide. Aske reglează lumina lămpii
şi deschide o sticlă de vin.Nimeni nu îi poate găsi aici, ascunzătoarea este perfectă, i-a arătat-o Vladimir cu un an în urmă, când se întrecuseră cu motocicletele dincolo de podul care spânzura peste negurile ce se ridicau din apele fluviului. Cețurile se desfăceau din apele murdare asemenea unor duhuri, cu mantii lăptoase spânzurând peste balustrada înghețată şi se înfăşurau în jurul unei coloane de abur ce urca spre cerul roşiatic de iarnă. Părea o procesiune a morților şi poate că asta şi era, dacă te gândeai câți nenorociți îşi luaseră viața sărind de pe podul acela. La un moment dat, ceața era atât de deasă încât nu mai vedeau nimic în jurul lor, în afară de arcada neagră ce plutea undeva, la zece metri deasupra capetelor lor. Atunci Vladimir îi propusese să se întreacă până la cimitirul de la marginea pădurii. Era curată nebunie să te urci pe motor în acea noapte, dar ca să mai şi goneşti cu o sută de kilometri pe oră prin hârtoapele alea în care îşi înțărcase dracul plozii însemna să dansezi cu moartea şi să-ți mai şi placă. Lui Aske îi venise atunci în minte un vers dintr-un cântec al celor de la The Doors, I touched her thigh and Death smiled, apoi mintea i se oprise, în timp ce rafale de vânt încărcate cu aşchii de gheață îi biciuiau obrajii.
Vladimir era undeva în față sau în urmă, nu îl mai vedea, râdea ca un smintit şi se aştepta ca în orice clipă motocicleta să se izbească de a lui sau de parapeții şubrezi ai podului. Ceva rău şi vesel părea să călărească alături de el în negură, purtat de aripile vântului rece, coborât de pe tronul vânăt al lunii ce se zbătea între nori ca un copil posedat de diavol, ceva ce îi făcea sângele să clocotească şi să spumege furios. Se oprise exact în fața porților cimitirului, nici el nu ştia cum, ar mai fi fost nevoie doar de câțiva metri ca să se facă zob.
Celălalt îl aştepta râzând, cocoțat pe un monument funerar, cu o țigară de marijuana atârnând în colțul buzelor şi cu motorul sprijinit de una dintre statuetele ce jeleau de mama focului vreun mort pe care rudele îl uitaseră demult, ocupate să-şi sfâşie beregata înaintea testamentului. Îl condusese apoi, clătinându-se, spre ruina capelei şi îi arătase osemintele învăluite de brumă.
Vladimir îşi găsise sfârşitul la câteva luni după aceea, intrase cu motocicleta într-un copac, culmea, ziua în amiaza mare, vara, ca şi cum cel care i-ar fi condus în acea noapte de sfârşit de noiembrie prin cețurile dese de pe pod ar fi venit să-şi ia înapoi marioneta şi să o ducă în lumea de dincolo de neguri.
*
Aske soarbe ultimele picături de vin din sticlă şi o aşează pe
podeaua acoperită de rămurele uscate. Din casetofonul cu baterii aşezat
lângă ei, vocea lui Morrison curge asemenea valurilor pe o plajă pustie.
… the killer awoke before dawn… he put his boots on… scoate din rucsac o cutie mică de lemn, o desface şi rulează o țigară.― Ce e asta, iarbă? întreabă Ulna, răsucind între degete cutiuța.
― Haşiş. Vrei şi tu?Am şi LSD….
― Nu cred că e bine… ok, dă-mi să trag un fum..
Ochii li se rostogolesc peste cap în orbitele încercănate… and he came to a door, and he looked inside…brațul ei cade moale pe pieptul lui Aske şi spuma vineție a vinului, amestecată cu salivă i se scurge printre buze…Father? Yes, son? I want to kill you…Mother..I want to…timbrul de LSD, ascuns pe jumătate sub capacul cutiei, pare o marcă valoroasă şi veche lipită în clasorul morții…
3. Trei şi-un sfert
Se zvârcoleşte în aşternutul vâscos şi rece… era un maidan
părăsit, zgâriat de desene în cretă şi de… cioburi împrăştiate printre
pagini mototolite din reviste pornografice, mânjite de excremente…
tabloul mic din hol, cu ramă ovală, înfățişând o mănăstire suspendată…
lămpile de gaz din cămară, mingea albastră cu buline albe, pe care o
pierduse când era copil şi bufnița împăiată care îi bântuia visele, cu
ochii țintuiți de cercuri de aur… turnul Eiffel scufundat cu vârful în
jos în pământul negru, în care mişunau coropişnițe şi râme grase, roşii…
păpuşa cu ochi mari, albaştri, cu care mama nu o lăsa niciodată să se
joace, sufocată de dantelele rochiței ce îi acoperea trupul de porțelan
chinezesc… miriapodul galben cu negru care se scurgea din capul spart al
păpuşii… luminile albe ale spitalului şi gustul de pansament… broasca
arsă pe micul rug de crengi şi dansul sălbatic al copiilor, mânjiți pe
fețe şi urlând incantații păgâne… hai la groapa… cu furnici… aici… nu e
aici… pe coada lui scria… cine nu e gata, îl iau… monştrii de pe plajă,
cu țeste rânjite de mort, în orbitele cărora luna îşi scurgea otrava
razelor… călugărițele cu coarne şi cu fețe acoperite, ce păreau să îl
supună unui ritual îngrozitor…. Paştele, cu mieii jupuiți atârnând în
cârlige şi luminile din cimitir, ce dansau printre
mormintemoliastrivitădepereteleliftuluiopriviseprețdecâtevaminuteşipesteimagines-asuprapusicoanaunuiîngercuaripiledesfăcuteşicuocoasăînmâinistatuia
zeiței, cu sânii dezveliți de dalta unui sculptor din antichitate,
căruia i se arătase în vis.. fata se dezbracă încet în fața oglinzii…
piciorul amputat şi proteza…
nuvreaunupotnuştiudacănupoțiteajutdacănuştiiteînvățdantelaalbămireasacupisicaalbăînbrațe…
cartea de tarot… cupa cu vin de împărtăşanie şi miriapodul… vaietul
erotic şi sinistru al pisicilor din pivnițe… copiii înecați în pivniță
cu vin… nebunul cu zâmbet blajin care spunea poveşti de groază…
DACĂNUVREITEOBLIG!!!!!!!!!!!
*
Tresare când aude ecoul înăbuşit al bocancilor ce se furişează pe
coridor. Un sunet greoi şi înfundat, amestecat cu gâlgâitul apei ce se
scurge prin conducte şi cu lătratul îndepărtat al câinilor, afară, în
noapte. Aske doarme lângă ea, îi e teamă să-l trezească, îi ghiceşte
conturul trupului ghemuit la marginea patului şi întinde brațul spre
ceasul de pe noptieră. Unu şi jumătate. Îşi aminteşte că fumau haşiş în
capela din vechiul cimitir, apoi… nimic. Probabil că leşinase şi o
adusese acasă la el. Cel ce se târăşte pe coridorul pustiu pare să se
răzgândească, se opreşte pentru câteva clipe, apoi coboară încet
scările. Ulna se ridică din pat şi se îndreaptă către fereastră. Lumina
străzii se scurge printre jaluzele, acoperindu-i goliciunea cu benzi de
umbră. Aşteaptă să îl vadă ieşind din bloc, cu inima bătând haotic în
cuşca toracelui. Aude scârțâitul rău al uşii de la intrare şi pândeşte.
Umbra se desprinde din bolta viței-de-vie ce acoperă parterul şi, fără
să vrea, Ulna închide ochii. Îi deschide imediat, ruşinată, dar străinul
pare că s-a topit în pământ.Dintre maşinile parcate pe trotuar, un câine mare, cenuşiu se apropie de fereastră şi priveşte în sus, de parcă ar simți că ea stă acolo, ascunsă. Îi simte privirea sălbatică înfigându-se într-a ei, ochii galbeni şi singuratici ce o fixează mut şi camera se roteşte în jurul său, cu glasuri de spaime ce o târăsc spre haosul nebuniei. Se întoarce în pat, tremurând, şi se gândeşte dacă e cazul să-l trezească pe Aske, dar tânărul doarme adânc şi geme în somn. Se lipeşte de el, încercând să îşi alunge temerile. Probabil e doar un bețiv, îşi spune, şi simte cum trupul cald de lângă ea o linişteşte. Am băut prea mult şi am fumat porcăria aia, mâine dimineață o să râdem amândoi…
*
Adoarme, dar după câteva clipe (cum poți şti când au trecut câteva clipe în întuneric? se
întreabă) aude iarăşi paşii ce se târăsc pe coridor. Limbile
fosforescente ale ceasului arată ora trei şi un sfert. Ora la care
muribunzii îşi dau duhul, ceasul rău în care în luminişuri de pădure
vrăjitoarele îngroapă banul de argint sub rădăcina mătrăgunei. Se ridică
şi se apropie încet de uşă, încercând să nu facă zgomot. Bocancii grei
răsună din nou în capătul scărilor, dincolo de lemnul subțire, apoi se
opresc. Cu urechea lipită de uşă, aşteaptă să audă sunetul paşilor ce se
apropie. Celălalt ajunge în fața ei, pe partea cealaltă şi îşi lipeşte
şi el urechea de uşă. Este atât de aproape încât îi aude răsuflarea
hârâită. Aproape că îi simte izul puturos de fiară ce se ridică din
haina veche, în care l-au îngropat, în buzunarele căreia, învelite în
hârtie de ziar, îşi ține ascunse lamele pătate de sânge. Acum ştie cine
este, sau cine a fost, mai bine zis, ştie că s-a întors ca să îl ia şi
pe Aske în lumea de dincolo de neguri… poate şi pe ea…Țipă, şi Aske sare din pat şi aprinde lumina. Pletele îi atârnă dezordonate peste obrazul neras şi o priveşte buimac, orbit de becul în jurul căruia un fluture de noapte a început să zboare, bezmetic.
― Ce este? Mâna lui i se lasă pe umărul gol şi Ulna tresare.
― E aici, şopteşte ea, cu ochii măriți de groază. E în spatele uşii!
― Cine mama dracului să fie aici la ora asta? Ai visat!
― E aici, îți spun!
Aske scoate satârul greu din spatele maşinii de spălat, descuie uşa şi aruncă o privire încruntată de-a lungul coridorului pustiu.
― Ai visat, hai înapoi în pat!
― Era aici… l-am auzit… avea buzunarele pline de lame… haina cu care îl îngropaseră… aici.
4. Soarele de obsidian
Aske desprinde degetele din jurul țepuşei. În lumina lunii, buzele
mormântului stau răsfrânte ca după un viol. Cadavrul, înnegrit de
putreziciune, îi priveşte cu ochii goi. Tânărul desface buzunarul
hainei, şi din el cad câteva lame ruginite, acoperite de sânge. Sânge
roşu. Proaspăt. Fata îşi acoperă gura şi nasul cu palma, apoi icneşte
scurt şi varsă, sprijinindu-se de cruce.― Îmi spunea că se făcuse frate cu Necuratul. Venise odată prietena lui să mă roage să vorbesc cu el, se schimbase, nu se mai înțelegeau. Îmi povestise, ultima oară când ne-am văzut, înainte de accident, că descoperise lumea de dincolo de neguri, aşa îi zicea el. Îşi schimbase şi numele de familie, îşi spunea Mirtuman, zicea că aşa se numea în rusă locul acela în care avea să plece, eu credeam că glumeşte, dar… Dacă nu te-aş fi crezut, am fi fost, poate, amândoi lângă el acum…
Cucuvelele se rotesc în cercuri strânse deasupra pădurii. În liniştea cimitirului se aud doar broaştele orăcăind dinspre mlaştina din pădure şi plânsetul Ulnei. Aske îşi aprinde o țigară şi începe să acopere la loc mormântul. Pe piatra funerară, încastrat în marmura albă, soarele de obsidian pare un ochi bolnav ce s-a deschis, pentru o clipă, ca să-i privească…
Alin Dărângă- Crimele plăcerii
http://suspans.ro/literatura/proza/crimele-placerii
Autor: Alin Dărângă
„Ad ante tu dolor nil finis”
― My Dying Bride – Sear Me
― Prin cămaşa nervului, sute de clipe se târăsc spre malul
conştiinţei, în fiece măsură de timp pe care vom conveni să o numim
secundă. Înscăunată pe tronul de pulbere al cărnii, mintea, asemenea
unei fiare flămânde, îşi însângerează colţii muşcând gratiile ruginite
ale Universului. Din somnul dulce al galaxiilor ne trezim buimaci,
pentru a visa un vis mai strâmt, acela al vieţilor noastre, şi când
suntem chemaţi înapoi ne împotrivim şi plângem, uitând că tot plângând
am fost aduşi pe lume. Din clipa în care ne naştem, ne agăţăm, pe rând,
de tot ceea ce pare să ne aducă plăcerea: de sânul cald ce ne hrănea şi
pe care mai târziu unii dintre noi, încercând să recăpătăm liniştea pe
care o simţeam la pieptul mamei, îl înlocuim cu sfârcul afumat al
ţigaretei; de buzele ce ne spuneau ceea ce voiam să auzim şi pe care
unii le înlocuim cu sărutul solitar al sticlei, din care duhul magic al
alcoolului vine să ne mai mintă puţin că totul este bine. Căci senzaţia
este lanţul ce ne ţine legaţi de aceste maşinării, pe care, deşi uzate,
le vom părăsi cu atât regret. Ea este cea care ne aduce atât blândele
mulţumiri ale fiinţării cât şi deliciile turbate ale împreunării sau ale
jocului. Doar cei ipocriţi vor nega satisfacţia, indiferent de modul în
care aceasta ar fi obţinută, căci ea este motorul Universului, mijlocul
prin care acesta se poate vedea pe sine, în splendoarea şi grotescul
său, iar această oglindă, pe care noi o vom ciobi puţin acum, pentru a o
face să strălucească mai puternic, este omul!
Încheindu-şi solilocviul, Marchizul întinse braţul şi dezveli draperia cenuşie ce acoperea un bizar scaun de fier. Acesta era prevăzut cu chingi late de piele, pe care sângele uscat desenase flori macabre, veştejind pe veci orice surâs ce ar fi îndrăznit să încolţească pe buzele unui muritor.
O, dacă Hyacinthe ar fi presimţit vreodată că va ajunge în mâinile acestor desfrânaţi, şi-ar fi implorat tatăl să nu o mărite cu Jerome şi să o trimită la mănăstire! Îşi amintea cât de fericită fusese când papà, aflând că Jerome aparţinea unei familii nobile, ce dispunea de o avere impresionantă, îi încredinţase soarta şi fericirea fiicei sale. Iar Jerome, cu buzele sale trandafirii, ce o făceau să se înfioare de plăcere atunci când îi sărutau lobul urechii şi gâtul deasupra căruia zulufi rebeli de aur coborau din scobitura moale a cefei, Jerome al ei îi jurase fierbinte, privind-o în ochi şi strângându-i pătimaş mâna, ce purta povara dulce a inelului de logodnă, că va face tot ce îi va sta în putinţă ca ea, iubita lui, să simtă tot ceea ce era vrednic de a fi simţit pe această lume, până la sfârşitul vieţii… Ce înţeles amar şi înfiorător căpătau acum cuvintele sale, în ce rânjet cinic se schimonosea acum chipul său, pe care înainte ea îl ascundea la sân, pentru a-i fi mai aproape de inimă!
― Să îi mulţumim cum se cuvine prietenului nostru Jerome care ne-a furnizat acest superb specimen şi să închinăm o cupă de vin în cinstea sa şi a micii distracţii care va urma!
Marchizul rostise aceste cuvinte cu tonul cu care gazda unui han îi anunţă pe noii clienţi că în meniul zilei, pe lângă purcel de lapte cu trufe, se va servi şi foie gras.
Ceilalţi participanţi îşi lepădară rasele călugăreşti, dedesubtul cărora purtau un veşmânt mult mai sumar şi închinară în cinstea fratelui Hyeronimus, de trupul căruia se bucuraseră cu toţii în vremea noviciatului şi care le aducea acum, ca membru deplin, noi prilejuri de desfătare. Căci iată, tânărul Jerome, deşi la vârsta la care alţii îşi pierd capul pentru o fustă, riscându-şi viaţa în dueluri sau, şi mai rău, căsătorindu-se cu ea, alesese să împartă această delicatesă cu cei care îl învăţaseră tot ceea ce ştia astăzi.
Bătrânul stareţ era, din câte se părea, cel mai încântat de cadoul pe care Jerome îl făcuse mănăstirii şi începuse, nerăbdător, să desfacă panglicile ce ţineau legat ambalajul rochiei de trupul tânăr şi sălbatic ce se împotrivea zadarnic, dezvelind cuiburile albe ale sânilor în vârful cărora sfârcurile de culoarea zmeurei se sumeţeau obraznice, molfăind cu gura sa putredă, cu dinţi stricaţi, obrazul rumen şi catifelat al fetei, buzele ce nu cutezaseră vreodată să rostească o vorbă necuviincioasă şi pentru care singura parte a unui prelat ce trebuia sărutată era dosul mâinii.
― Ţineţi-o bine pe putoarea asta, gâfâi el înfierbântat, loveşte din picioare ca o iepşoară sălbatică.
― Iar Sfinţia Voastră va fi primul care va reuşi să o încalece, râse Jerome. Bătrânul se opri brusc şi întoarse spre el un ochi apos şi tremurător:
― Vrei să spui că nu ai…
― Nu, Sfinţia Voastră. Fata este la fel de neprihănită ca atunci când a ieşit din pântecele mamei sale, m-am gândit să o păstrez pentru seara aceasta ca bucuria ei şi a noastră să fie şi mai mare.
― Vă rog, strigă Hyacinthe, cruţaţi-mi viaţa!
Marchizul se apropie şi privi de aproape ochii copleşiţi de groază, curbura moale a pântecelui, puful auriu care acoperea fructul ce îl scosese pe Adam afară pe porţile Paradisului, pentru a rămâne pentru urmaşii săi singura poartă spre paradis pe care o cunoşteau.
― Frumuseţea este fragilă, asemenea unei flori, iar Timpul este viermele ce roade necontenit petalele sale de zăpadă. Lacrimile tale sunt dulci ca ambrozia pentru mine, copilă, iar suspinele tale sunt ca muzica a mii de flaute de jad. Fii fericită, floare, căci spinii bătrâneţii nu vor încolţi niciodată în trupul tău, îţi vom smulge petalele îmbobocite ca să ştim dacă Fortuna ne mai iubeşte sau nu, iar nectarul suferinţei tale nu se va risipi, ci va încolţi în fagurii goi ai inimilor noastre, degetele ne vor fi lipicioase de mierea păcatului. Biciuiţi pe altarul Afroditei, fie ca sângele nostru să fie roua de purpură a zorilor unui nou ev, iar când, cu trupul sfâşiat de răni, vei dori să plângi, aminteşte-ţi că durerea cea mai mare a Evei este cea pe care o poartă între pulpe, căci pântecele ei este originea tuturor suferinţelor pe care omenirea le îndură. În oceanul de sânge al inimii mele, Moartea se scaldă fără de ruşine, căci ştie că nimeni nu e acolo în afară de noi doi, feriţi de ochiul lacom al îngerilor.
Unghiile lungi ale Marchizului zăboviră o clipă asupra lănţişorului de argint ce îi înconjura Hyacinthei umerii, apoi coborâră de-a lungul crucifixului.
― Crezi în El, copilă? Ochii săi se întunecară şi buzele i se subţiară într-o linie sângerie.
― Da, cred!
― Asemenea unei turturele dresate, acest bătrân păpuşar te-a trimis la noi cu un mesaj, pesemne. Îi vom trimite şi noi unul, înapoi. Te-a hrănit cu fărâmiturile uscate ale credinţei, iar tu ai învăţat să dansezi şi să ciripeşti în ritmul unei muzici închipuite. Ţi-a aruncat lăturile de la masa Lui şi tu I-ai fost veşnic recunoscătoare, singurul preţ fiind acela al aripilor tale. Smerenie, bunătate, lumină, pace, iubire, astea sunt numele gratiilor coliviei aurite în care te-a ţinut, până în ziua în care nu ai mai putut zbura, apoi s-a plictisit de tine şi te-a aruncat în cuibul ăsta de bufniţe, în care nu ai ochi să vezi prea departe şi în care inima ta curată e bună doar ca să astâmpere pentru câteva zile foamea călăilor… Milă ceri, copilă? Dacă puiului de vultur i-ar fi milă de fratele său, ar pieri amândoi în cuib…
― Vă implor, monsieur, tatăl meu ar face orice ca să mă cruţaţi, v-ar plăti oricât!
― Tatăl tău te-a vândut ca pe o oaie în templu în ziua de Sabat, aşa cum L-a vândut şi pe fiul Său! Singura care mai poate face ceva pentru tine, în clipa asta, eşti doar tu, dar preţul pe care ar trebui să îl plăteşti poate că îţi va părea mai mare decât este de fapt…
― Cereţi-mi orice… orice!
― Preţul este credinţa ta, pe care va trebui să o lepezi, trăind asemenea nouă.
― Nu pot primi… nu mai este altă cale? Orice altceva!
― Ar mai fi ceva, răspunse Marchizul. Dar o să doară ceva mai mult decât pierderea credinţei….
Măicuţa Sophia îşi coborî palmele zbârcite de-a-lungul trupului, deasupra pântecelui ce nu purtase vreodată un prunc, ezitară o clipă pe coapse, apoi se opriră deasupra genunchilor. Dedesubtul lor, două cioturi cicatrizate, care o dureau în fiecare zi ploioasă.
Se ridică încet în cărucior şi se îndreptă spre fereastră. Soarele strălucea victorios deasupra micii capele în care călugăriţele începeau să se adune pentru rugăciune. Măicuţa Sophia deschise braţele şi încercă să zâmbească, iar umbra sa părea că a prins aripi.
Îţi vom lăsa doar aripile, Hyacinthe… aşa îi spusese şi Marchizul…
Crimele plăcerii
Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )Autor: Alin Dărângă
„Ad ante tu dolor nil finis”― My Dying Bride – Sear Me
Încheindu-şi solilocviul, Marchizul întinse braţul şi dezveli draperia cenuşie ce acoperea un bizar scaun de fier. Acesta era prevăzut cu chingi late de piele, pe care sângele uscat desenase flori macabre, veştejind pe veci orice surâs ce ar fi îndrăznit să încolţească pe buzele unui muritor.
O, dacă Hyacinthe ar fi presimţit vreodată că va ajunge în mâinile acestor desfrânaţi, şi-ar fi implorat tatăl să nu o mărite cu Jerome şi să o trimită la mănăstire! Îşi amintea cât de fericită fusese când papà, aflând că Jerome aparţinea unei familii nobile, ce dispunea de o avere impresionantă, îi încredinţase soarta şi fericirea fiicei sale. Iar Jerome, cu buzele sale trandafirii, ce o făceau să se înfioare de plăcere atunci când îi sărutau lobul urechii şi gâtul deasupra căruia zulufi rebeli de aur coborau din scobitura moale a cefei, Jerome al ei îi jurase fierbinte, privind-o în ochi şi strângându-i pătimaş mâna, ce purta povara dulce a inelului de logodnă, că va face tot ce îi va sta în putinţă ca ea, iubita lui, să simtă tot ceea ce era vrednic de a fi simţit pe această lume, până la sfârşitul vieţii… Ce înţeles amar şi înfiorător căpătau acum cuvintele sale, în ce rânjet cinic se schimonosea acum chipul său, pe care înainte ea îl ascundea la sân, pentru a-i fi mai aproape de inimă!
― Să îi mulţumim cum se cuvine prietenului nostru Jerome care ne-a furnizat acest superb specimen şi să închinăm o cupă de vin în cinstea sa şi a micii distracţii care va urma!
Marchizul rostise aceste cuvinte cu tonul cu care gazda unui han îi anunţă pe noii clienţi că în meniul zilei, pe lângă purcel de lapte cu trufe, se va servi şi foie gras.
Ceilalţi participanţi îşi lepădară rasele călugăreşti, dedesubtul cărora purtau un veşmânt mult mai sumar şi închinară în cinstea fratelui Hyeronimus, de trupul căruia se bucuraseră cu toţii în vremea noviciatului şi care le aducea acum, ca membru deplin, noi prilejuri de desfătare. Căci iată, tânărul Jerome, deşi la vârsta la care alţii îşi pierd capul pentru o fustă, riscându-şi viaţa în dueluri sau, şi mai rău, căsătorindu-se cu ea, alesese să împartă această delicatesă cu cei care îl învăţaseră tot ceea ce ştia astăzi.
Bătrânul stareţ era, din câte se părea, cel mai încântat de cadoul pe care Jerome îl făcuse mănăstirii şi începuse, nerăbdător, să desfacă panglicile ce ţineau legat ambalajul rochiei de trupul tânăr şi sălbatic ce se împotrivea zadarnic, dezvelind cuiburile albe ale sânilor în vârful cărora sfârcurile de culoarea zmeurei se sumeţeau obraznice, molfăind cu gura sa putredă, cu dinţi stricaţi, obrazul rumen şi catifelat al fetei, buzele ce nu cutezaseră vreodată să rostească o vorbă necuviincioasă şi pentru care singura parte a unui prelat ce trebuia sărutată era dosul mâinii.
― Ţineţi-o bine pe putoarea asta, gâfâi el înfierbântat, loveşte din picioare ca o iepşoară sălbatică.
― Iar Sfinţia Voastră va fi primul care va reuşi să o încalece, râse Jerome. Bătrânul se opri brusc şi întoarse spre el un ochi apos şi tremurător:
― Vrei să spui că nu ai…
― Nu, Sfinţia Voastră. Fata este la fel de neprihănită ca atunci când a ieşit din pântecele mamei sale, m-am gândit să o păstrez pentru seara aceasta ca bucuria ei şi a noastră să fie şi mai mare.
― Vă rog, strigă Hyacinthe, cruţaţi-mi viaţa!
Marchizul se apropie şi privi de aproape ochii copleşiţi de groază, curbura moale a pântecelui, puful auriu care acoperea fructul ce îl scosese pe Adam afară pe porţile Paradisului, pentru a rămâne pentru urmaşii săi singura poartă spre paradis pe care o cunoşteau.
― Frumuseţea este fragilă, asemenea unei flori, iar Timpul este viermele ce roade necontenit petalele sale de zăpadă. Lacrimile tale sunt dulci ca ambrozia pentru mine, copilă, iar suspinele tale sunt ca muzica a mii de flaute de jad. Fii fericită, floare, căci spinii bătrâneţii nu vor încolţi niciodată în trupul tău, îţi vom smulge petalele îmbobocite ca să ştim dacă Fortuna ne mai iubeşte sau nu, iar nectarul suferinţei tale nu se va risipi, ci va încolţi în fagurii goi ai inimilor noastre, degetele ne vor fi lipicioase de mierea păcatului. Biciuiţi pe altarul Afroditei, fie ca sângele nostru să fie roua de purpură a zorilor unui nou ev, iar când, cu trupul sfâşiat de răni, vei dori să plângi, aminteşte-ţi că durerea cea mai mare a Evei este cea pe care o poartă între pulpe, căci pântecele ei este originea tuturor suferinţelor pe care omenirea le îndură. În oceanul de sânge al inimii mele, Moartea se scaldă fără de ruşine, căci ştie că nimeni nu e acolo în afară de noi doi, feriţi de ochiul lacom al îngerilor.
Unghiile lungi ale Marchizului zăboviră o clipă asupra lănţişorului de argint ce îi înconjura Hyacinthei umerii, apoi coborâră de-a lungul crucifixului.
― Crezi în El, copilă? Ochii săi se întunecară şi buzele i se subţiară într-o linie sângerie.
― Da, cred!
― Asemenea unei turturele dresate, acest bătrân păpuşar te-a trimis la noi cu un mesaj, pesemne. Îi vom trimite şi noi unul, înapoi. Te-a hrănit cu fărâmiturile uscate ale credinţei, iar tu ai învăţat să dansezi şi să ciripeşti în ritmul unei muzici închipuite. Ţi-a aruncat lăturile de la masa Lui şi tu I-ai fost veşnic recunoscătoare, singurul preţ fiind acela al aripilor tale. Smerenie, bunătate, lumină, pace, iubire, astea sunt numele gratiilor coliviei aurite în care te-a ţinut, până în ziua în care nu ai mai putut zbura, apoi s-a plictisit de tine şi te-a aruncat în cuibul ăsta de bufniţe, în care nu ai ochi să vezi prea departe şi în care inima ta curată e bună doar ca să astâmpere pentru câteva zile foamea călăilor… Milă ceri, copilă? Dacă puiului de vultur i-ar fi milă de fratele său, ar pieri amândoi în cuib…
― Vă implor, monsieur, tatăl meu ar face orice ca să mă cruţaţi, v-ar plăti oricât!
― Tatăl tău te-a vândut ca pe o oaie în templu în ziua de Sabat, aşa cum L-a vândut şi pe fiul Său! Singura care mai poate face ceva pentru tine, în clipa asta, eşti doar tu, dar preţul pe care ar trebui să îl plăteşti poate că îţi va părea mai mare decât este de fapt…
― Cereţi-mi orice… orice!
― Preţul este credinţa ta, pe care va trebui să o lepezi, trăind asemenea nouă.
― Nu pot primi… nu mai este altă cale? Orice altceva!
― Ar mai fi ceva, răspunse Marchizul. Dar o să doară ceva mai mult decât pierderea credinţei….
*
Măicuţa Sophia ridică mâna şi îşi şterse lacrimile ce îi acopereau
obrajii. Deschise ochii şi în lumina dimineţii văzu chilia în care
locuia de treizeci de ani. Pe un perete, Maica Domnului surâdea
înţelegătoare, iar afară, în tufele de liliac, rândunelele ciripeau
fericite.Măicuţa Sophia îşi coborî palmele zbârcite de-a-lungul trupului, deasupra pântecelui ce nu purtase vreodată un prunc, ezitară o clipă pe coapse, apoi se opriră deasupra genunchilor. Dedesubtul lor, două cioturi cicatrizate, care o dureau în fiecare zi ploioasă.
Se ridică încet în cărucior şi se îndreptă spre fereastră. Soarele strălucea victorios deasupra micii capele în care călugăriţele începeau să se adune pentru rugăciune. Măicuţa Sophia deschise braţele şi încercă să zâmbească, iar umbra sa părea că a prins aripi.
Îţi vom lăsa doar aripile, Hyacinthe… aşa îi spusese şi Marchizul…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)