http://fanzin.clubsf.ro/amurg-cu-natura-moarta/
Strada alunecă veştedă pe
una dintre colinele oraşului, rostogolind beţivii care ies din cârciumi
şi castanele ce se prăbuşesc pe trotuar, dezvelind rânjete ţepoase.
Departe, pe malul fluviului, sirena unui vas geme ca o fiară muribundă
şi ecoul său se îngroapă în zidurile cenuşii ale clădirilor biciuite de
ploaie.
Ewa deschide cu genunchiul uşa de la intrarea în bloc şi se strecoară
înăuntru. Urcă treptele, pipăind pe întuneric peretele, în căutarea
întrerupătorului. Când reuşeşte în cele din urmă să aprindă lumina, lasă
jos sacoşa grea şi scoate cheile din buzunar. Pe coridor pluteşte un
miros greu, stătut, de cartofi prăjiţi, care se târăşte în jurul
tablourilor cu pescari chinezi şi cascade cu care Wladewska de la etajul
doi a împânzit blocul. O să i le strâng într-o zi pe toate şi o să aprind soba cu ele, ameninţase
odată Bogumil, atunci când veneau împreună de la cursuri. Dar nu îşi
îndeplinise planul, aşa cum nu făcuse multe dintre lucrurile pe care le
promisese…
Descuie şi intră, cu apa şiroind din haine pe gresia rece. Agăţat în
cuier, mânerul umbrelei pare un enorm semn de întrebare, noduros şi
trist. Se dezbracă, privindu-se în oglinda mare de pe hol. Încă sunt tânără, îşi spune, viaţa mea abia acum începe cu adevărat…
În cameră, Bogumil pictează, întors cu spatele la ea. Pe jos,
împrăştiate, tuburile de vopsea şi hârtiile mototolite par să îi spună NU EŞTI BINEVENITĂ AICI!
Nu îşi vorbesc de o săptămână. Au fost şi luni întregi în care nu
şi-au spus un cuvânt. Zilele în care erau colegi la facultatea de
istorie, când hoinăreau împreună pe străzile vechi ale Varşoviei, au
apus demult. Gustaw a renunţat la studii, a convins-o să închirieze o
garsonieră într-un cartier rău famat şi s-a apucat de ceea ce el numea,
cu emfază, ARTĂ.
Picta, sculpta, scria, părea mânat de un demon pe care nu îl mai
putea ţine sub control. În scurt timp, pereţii camerei erau acoperiţi de
tablouri şi măşti africane, pe balcon Ewa găsea în fiecare zi tot mai
multe ramuri şi scoarţe de arbori, ce acopereau aproape în totalitate
podeaua.
Din lună în lună, pânzele pictate şi făcute sul se înmulţeau în lada
patului, pe care îl mai împărţeau doar ca să doarmă, din lună în lună
banii se împuţinau, risipiţi pe ulei de in, vopseluri, dălţi, diluanţi
şi pensule.
Bogumil refuza să caute o slujbă, spunea că atunci când va fi bogat
şi celebru se va revanşa faţă de ea, dar bocancii săi rupţi, cu talpa
dezlipită într-un zâmbet batjocoritor, păreau să-l contrazică.
Îşi lăsase părul să crească lung şi nu se mai bărbierea cu
săptămânile. Ewa se temea că într-o zi, când va deschide uşa, va găsi în
locul său un om al cavernelor, desenând mamuţi şi gazele pe perete. Nu se mai poate aşa, îi spusese în seara în care îşi vorbiseră ultima dată. Nu spun să renunţi cu totul la pictură, dar trebuie să aduci un ban în casă! Eşti bărbat, nu pot să muncesc eu pentru amândoi!
*
Bogumil este singur. Ewa a plecat de dimineaţă la muncă şi i-a lăsat
pe masa din bucătărie, în locul micului dejun, un bilet prin care îl
anunţă că dacă nu găseşte în trei zile o slujbă, îşi face bagajul şi îl
părăseşte. Mototoleşte furios hârtia şi o aruncă în coşul de gunoi. A dracului târfă, a ascuns iarăşi ţigările, fără ele nu pot lucra cum trebuie!
Se întoarce în cameră şi se aşează pe scaun. În faţa lui, pe şevalet,
pânza goală nu-i spune nimic. Ar putea să sculpteze, dar lemnul încă nu
s-a uscat şi e mai mult ca sigur că va crăpa, irosind ore de efort.
Întins pe pat, ia câteva coli şi un creion, le priveşte preţ de o
clipă, apoi începe să scrie, iar zgomotul traficului de afară se
estompează, reducându-se la un foşnet surd, în timp ce literele curg
într-un şuvoi negru.
Cu fiecare asfinţit care coboară peste măguri, îmi pierd credinţa
în trupul ce refuză să mă mai asculte. Vegetaţia prin care îmi târăsc
picioarele pare să nu cunoască asemenea îndoieli, se naşte, zămisleşte
şi piere fără a fi tulburată de clipele în care aburul ce sălăşluieşte
în lut se zvârcoleşte neputincios. Dar carnea mea se înfioară adeseori
sub zdrenţele ce o înfăşoară şi apele peste care trec reflectă un chip
sălbăticit, pe care nu îl mai recunosc. Nopţile se scurg mute lângă foc,
iar când negurile încep să se topească sub lumina putredă a lunii,
linxul cască şi mi se aşează obosit la picioare. Adormim în cele din
urmă, dar visele care mă bântuie adeseori mă fac să mă trezesc urlând de
groază şi atunci linxul mârâie şi îşi arată colţii.
Pecenegul de la care l-am cumpărat îl numea Kabukşin, adică
scoarţă de copac. Nu reuşise să îl îmblânzească aşa că mi-l dăruise în
schimbul unor blănuri pe care le adusesem din Licostomo. Străbătusem cu
el codrii întunecaţi ai volohilor, ce reuşiseră să ne alunge triburile
în Moesia Inferioară, şi încercam să îmi găsesc scăparea spre munţi, dar
volohii, oamenii cei mai mizerabili ai pământului, îmi luaseră urma şi
mă hăituiseră vreme de două zile, asemenea unor lupi înfometaţi.
În cele din urmă am rătăcit drumul. Ziua, înjunghiată,
sângera pâraie de întuneric peste crestele munţilor. Văzduhul atârna
vânăt deasupra mea, sfâşiat de nori ce îşi târau ugerele încărcate de
beznă peste vârfurile brazilor. Scorburile căscau fălci strâmbe,
înţepenite în urlet fioros şi păienjenişul de lumină al fulgerelor
arunca şi mai multă oroare asupra pustietăţii în care mă aflam şi în
care părea că nimeni nu călcase vreodată înaintea mea.
Dar mă înşelam. În vale, printre trunchiurile arborilor se
ridicau pari înalţi, în care rânjeau ţestele a cel puţin douăzeci de
oameni . Corbii păreau a fi singurii martori rămaşi în viaţă ai
masacrului, şi croncănitul lor fusese acela care îmi îndreptase privirea
spre funebrul ospăţ cărora se dedau, nepăsători. Una dintre păsări
reuşise să rostogolească o hârcă şi ciugulea firimiturile de carne care
mai rămăseseră în scobitura ce o unise de gât. Dinţii dezveliţi rânjeau
spre mine şi păreau să-mi spună că nu voi mai ieşi viu de acolo. Prin
ploaia ce curgea asupră-mi asemenea unui blestem, mirosul de răşină se
amesteca greţos cu acela al cărnii putrezite ce spânzura de hoituri.
Acum pricepeam de ce spurcaţii volohi mai erau numiţi şi cei negri şi de
ce îi urau atât de mult cei din neamul meu…..
*
- Doamne, Te rog, ajută-mă să-l aduc pe calea cea dreaptă!
Capela e scufundată în penumbră. O bătrână şterge praful de pe statueta Fecioarei, oprindu-se în răstimpuri ca să se închine.
Îngenuncheată, Ewa îşi şterge cu dosul palmei lacrimile, privind
plină de speranţă chipul osos şi sălbăticit de durere al Mântuitorului.
De când i-au murit părinţii, în El şi-a pus toată nădejdea. Bogumil a
încercat de nenumărate ori să o îndepărteze de El, argumentând că dacă
ar fi existat cu adevărat Dumnezeu, nu ar fi tolerat moartea şi
suferinţa copiilor şi a nevinovaţilor, în timp ce ucigaşii, cu mâinile
pătate de sânge, prosperă în avuţii şi onoruri. Îi adusese odată o carte
oribilă, scrisă de Nietzsche, din care declama cu pasiune în timp ce
Ewa îşi astupa îngrozită urechile.
NU era nimic adevărat în cartea aceea, Bogumil pur şi simplu nu putea
înţelege că Domnul ne încearcă tăria, purificându-ne în focul jertfei
de sine.
*
Pe pânză, arbori acoperiţi de zăpadă înconjoară zidurile în ruină ale unei catedrale.
Un asfinţit sumbru, stacojiu, se prăbuşeşte asupra pădurii, smulgând lumina de pe trupul lui Christos, crucificat în prim-plan.
Ewa zace pe podea, printre tuburi de vopsele şi aşchii de lemn.
Mânerul dălţii, înfipt sub sânul stâng, pare un deget ridicat acuzator către Ceruri.
Bogumil înmoaie pensula în sângele cald şi conturează marginea trandafirie a unui nor, ce se scaldă în razele amurgului…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu