Alin Dărângă - Apa neagră

Povestirea a apărut și aici:  http://suspans.ro/literatura/proza/apa-neagra

                                      Motto:  Παντα ρει και ουδεν μενει
                                  Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat 
                                          ( Herakleitos Skoteinos)              


       Când am împlinit treizeci de ani am înțeles că nu mai pot trăi alături de oameni. Ipocrizia de care eram înconjurat, strălucirea de tinichea a gloriei cu care se mulțumeau cei sus-puși, bâzâitul de muște și viermuiala piețelor mă dezgustau și mă înfiorau deopotrivă, căci înțelegeam că majoritatea oamenilor nu se va trezi prea curând.
Arta lor îmi părea doar pretext pentru lascivitate și crimă, politica era pentru ei doar un joc de măști, iar iubirea de înțelepciune fusese înlocuită cu plăcerea vulgară a jocurilor de societate.
Am hotărât, așadar, să mă retrag în singurătate și să îmi trăiesc restul zilelor în armonie cu legile naturii, asemenea unei fiare, departe de orice așezare omenească. Am părăsit cetatea, călare pe un asin, în timp ce prostituatele îi îmbiau pe trecători, prin ganguri întunecoase, cu ofranda umedă a trupurilor vremelnice.
Luna poleia marmura palidă a statuilor din agora, zeii închipuiți ai oamenilor, plăsmuiri ale dorințelor și temerilor pe care nu le puteau ține în frâu. Aș fi vrut să văd arzând acest cuib de șobolani, lupanarele, templele și necropolele să le văd mistuite de flăcări, dar și aceasta era deșertăciune, așa că am coborât pe malul fluviului, unde corăbiile dormeau legănate de valuri.
Voiam să ajung în ținutul tracilor, acolo unde natura nu fusese încă sufocată de miasma putredă a civilizației, în codrii întunecoși în care viețuiau kapnobații, ce se hrăneau doar cu miere, vegetale și lapte. Am urcat pe puntea pustie a unei corăbii și m-am întins pe un sac de mirodenii, așteptând răsăritul.

*

Am trecut Marea Întunecată care se zvârcolea amenințătoare, cu talazuri de obsidian ce străluceau fosforescente în lumina lunii, și am urcat pe Istru. Pe măsură ce înaintam, ținutul părea tot mai pustiit și mai sălbatic, iar cei de pe corabie mă sfătuiseră să fiu cu băgare de seamă la arcașii care se ascundeau în arborii de pe maluri. Se spunea că aveau trupul și fața tatuate, astfel încât nici un petic de piele să nu rămână alb, și că erau acoperiți cu piei de animale. Nimeni nu le înțelegea limba și puțini oameni le văzuseră vreodată cetățile, despre care ziceau că sunt construite sub pământ, asemenea mușuroaielor de furnici.
Noaptea, urletele lupilor răzbăteau de departe, până la noi, ca un avertisment sinistru. Cei de pe corabie rămăseseră fără mâncare, dar se temeau să tragă la țărm, mulțumindu-se cu puținii pești pe care îi pescuiau, turtiți și acoperiți de ghimpi. Animalele de pe punte, printre care se număra și asinul meu, au fost sacrificate pe rând pentru a asigura hrana echipajului și a călătorilor, care deveneau pe zi ce trece tot mai posomorâți și mai retrași. În curând, aveau să încolțească în mințile lor cele mai negre gânduri. Unul dintre pasageri a amintit despre obiceiul masageților de a-și mânca bătrânii și ceilalți au încuviințat, cu capetele plecate, cu ochii împăienjeniți de foame.
Au tras la sorți și ceasul rău s-a abătut asupra unuia dintre marinari, care și-a acceptat cu resemnare soarta. Seara, fiecare dintre noi își înăbușea cu vinovăție povara din pântece cu un ulcior de vin, sperând ca aburii beției să risipească imaginea de coșmar a trupului sfârtecat, cu ochii căscați spre cer.  Iar când oasele și măruntaiele i-au fost aruncate în apă, plescăitul sec cu care Istrul și-a înghițit macabra ofrandă părea cântecul Acheronului.
Iar apa Istrului devenise neagră, neagră ca împărăția sumbră a Hadesului și, rând pe rând, zi după zi, toți au luat calea acelei ape, care le înghițea flămândă rămășițele. Și cu fiecare noapte care trecea, cei care mai rămăseseră pe corabie beau tot mai multe ulcioare din vinul tulbure care luase chipul sângelui.

*

Corabia își urmează drumul pe apele negre. Foamea îmi întunecă gândurile și simt cum gheare ascuțite îmi sfâșie măruntaiele.
Privesc la femeia din fața mea. Strânge la piept un copil și ochii săi mă cercetează, îngroziți. În mână țin jungherul cu care ceilalți au fost sacrificați. Totul curge, îmi spun, și apăs tăișul rece pe încheietura mâinii. Sângele îmi țâșnește, stropindu-i obrazul și buzele.

Cerul Daciei se întunecă deasupra mea, și apele negre ale Istrului freamătă, flămânde…