Revăd uneori în minte acele locuri, colonadele de marmură prăbuşite sub licheni, arborii cu crengi negre, noduroase şi lespezile tocite, acoperite de inscripţii pe care încercam în van să le descifrez. Îmi amintesc cetatea albă care răsărea din dealul de loess, după-amiezile nesfârşit de melancolice de septembrie în care rătăceam, uneori singur, alteori însoţit de Hermann sub cerul ireal de senin, căutând cuiburi de fazani şi adunând fosilele care desenau basoreliefuri hieratice în faliile stâncoase de pe malul lacului.
Treceam prin piaţa măcelarilor, unde ne opream la bătrânul Omar şi cumpăram frigărui de oaie, înfioraţi de ţestele rânjite care ne priveau, jupuite şi însângerate. Coboram apoi uliţele pietruite spre taverna unde, seara, femei cu şolduri de fildeş dansau ameţitor, dar care ziua era aproape goală. Ne aşezam la una dintre mese, cumpăram vin şi caise şi intram în vorbă cu trecătorii care se opreau la umbră să se odihnească. Hermann avea pe atunci un flaut de os, gălbui, cu încrustaţii stranii, primit din străinătate, care scotea nişte sunete melancolice şi grave care mă întristau nespus, fără să ştiu de ce, şi speriau pisicile aciuate prin preajmă, dar care îi plăceau în mod deosebit proprietarului tavernei, care ne invita mereu la el ca să cântăm. Eu posedam o lăută veche pe care o târam zadarnic după mine, încercând să-i deprind meşteşugul şi uneori îl acompaniam, deşi preferam de cele mai multe ori să beau şi să îl ascult doar pe el cântând…
*
Afară, zăpada viscolită s-a aşternut într-un val uriaş peste parc,
înghiţind pe jumătate trunchiurile copacilor. Câţiva pacienţi se plimbă
printre băncile acoperite de gheaţă, însoţiţi de rude sau de prieteni.
Îmi place ca dimineaţa, când îmi beau cafeaua, să verific dacă degetele
bătrâne mă mai ascultă când încerc să ridic statuia grea de piatră ce
ţine fereastra închisă şi să o aşez pe podea. De la fereastra mansardei
în care locuiesc pot vedea în curtea sanatoriului. Privesc iedera care
se târăşte nestânjenită pe zidurile dărăpănate şi pe coaja arborilor
bătrâni, asemenea unei driade. Infirmierii au impresia că mă uit spre ei
şi mă salută, pe unii îi văd zilnic, de ani buni, dar mă feresc să
intru în vorbă. Nu îmi place optimismul lor, zâmbetul călduţ şi acea
atingere pe umăr cu care ei cred că pot vindeca orice. Orice în afară de
golul pe care îl simt de când Hermann a dispărut.
*
Rătăceam prin vechiul cimitir, cu planşeta şi vopselurile strânse
într-o traistă de pânză, roasă şi pătată. Mă gândeam că acele locuri mă
vor inspira, aşa că plecasem încă de dimineaţă, fără să îl mai trezesc,
cumpărasem din piaţă curmale şi pâine şi pornisem pe drumeagul prăfuit
şi acoperit de bălării, speriind cu paşii mei şerpii şi lăcustele
cenuşii ce vieţuiau în vegetaţia uscată. În aer plutea o aromă sălbatică
de cimbru şi rozmarin şi uneori, când treceam pe lângă câte o turmă de
capre, îl rugam pe copilul care le păzea să îmi mulgă într-o ulcică pe
care o purtam cu mine puţin lapte. Capra se supunea, behăind uşor,
mâinilor mici şi arse de soare, şi laptele ţâşnea înspumat, cald şi
mirosind a iarbă.Diavolul, poate, m-a îndemnat în acea zi să ocolesc via, în care ciorchinii gălbui îşi dospeau nectarul tămâios şi să pornesc spre cimitirul alb, în care lespezile zăceau risipite asemenea oaselor unor uriaşi, printre buruienile pârjolite de secetă. Şi tot el m-a împins, poate, spre cavoul fostului moşier, bătrânul, cel despre care ne povestea cu amărăciune bunicul în serile de iarnă, în care viscolul urla ca un lup turbat afară, deasupra hornurilor, când bunica ne cocea plăcintă de bostan. Ne ghemuiam lângă vatra în care focul nu se stingea niciodată şi ascultam vrăjiţi poveştile pe care moşul ni le spunea, în timp ce îşi răsucea foiţa de pergament şi o umplea cu tutun.
― Dragii mei, ofta el, netezindu-şi cu palma mustaţa îngălbenită, au fost vremuri pe care voi nu le-aţi apucat şi despre care e bine să aflaţi, ca să ştiţi şi voi câtă sudoare şi cât sânge au vărsat bătrânii voştri pe pământul ăsta. A fost, pe vremea când eram flăcău, prin locurile astea, un boier crud şi rău, negru la suflet cum e ceaunul pe fund când îl iei de pe foc. Şi lua bir de la fiecare, an de an. De nu aveai să îi dai banii cuveniţi, trimitea slujitori de-ai lui şi îţi luau porcul din coteţ şi porumbul din hambar. Eu pe vremea aceea eram însurat cu o fată din alt sat. Şi într-un an a dat o secetă aşa cumplită, că nu aveai nici după ce bea apă. Şi se stârnise dinspre răsărit un vânt uscat şi fierbinte, ce seca rădăcinile buruienilor şi aducea cu dânsul un praf roşu ce se aşternea peste tot, pe chipurile oamenilor, pe albituri, pe mâncare, în apa vitelor şi a cailor. Bătrânii ziceau că e semn de vremuri cumplite şi de războaie, dar eram tânăr şi râdeam de vorbele lor, aşa cum râdeţi voi acum, când vedeţi cum iese plăcinta din cuptor. Şi eram plecat din sat cu treabă, când vine boierul să îşi ia birul. Nevastă-mea iese la poartă şi se roagă de el să ne mai păsuiască, de, a fost secetă şi porumbul nu s-a copt, s-a măcinat frunza şi s-a uscat, n-a mai rămas nimic din el, dacă dă din porci, nu mai avem ce mânca la iarnă. Atunci boierul o priveşte aşa, dintr-o parte, şi începe să râdă.
― De ce râzi, boierule, spune ea, uite, nu mai am ce da la copil de mâncare. Aveam un băiat frumos, trei ani făcuse, se ţinea şi el de fusta mamă-sii şi se uita la dânsul. Ăsta râde iară, se întoarce spre slugoii lui şi zice:
― Luaţi tot ce găsiţi. Căutaţi peste tot, sigur au ascuns de noi ceva aur. Dă pinteni apoi calului şi se duce. Când am venit acasă, după două săptămâni, am găsit ograda pustie şi pe nevastă-mea la cimitir. Murise de inimă rea, îi luaseră toată zestrea, îi smulseseră până şi cerceii din urechi. Pe boier îl chema Dragomir. A murit la o lună după aceea, când i-a ars conacul din temelii. Slugile au fugit când s-a aprins, dar el era închis cu ibovnica într-o cameră şi când şi-a dat seama de primejdie a fost prea târziu. Nimeni n-a ştiut cine a pus focul, s-a făcut anchetă de la Capitală, dar n-au reuşit să afle. Voi acuma ştiţi cine l-a pus. Şi i-au făcut cavou mare de piatră, au adus meşteri din Italia de l-au zidit. Si au îngropat acolo oasele, că doar ele au rămas nemistuite de flăcări. Iar băiatul lui a plecat în străinătăţi şi nimeni nu l-a mai văzut de atunci.
*
Şi acum mă aflam în faţa acestui mausoleu blestemat, deasupra căruia
statuia unui înger veghea melancolică, cu braţul sprijinit de granitul
acoperit de muşchi. Aici, ruina părea a fi cuprins întreaga construcţie,
doar capul unui ţap, sculptat în basorelief deasupra intrării, părea să
mai arate că există viaţă în jur. Am intrat şi am coborât treptele
mucezite ce duceau spre criptă. Acolo, învălătucite în pânze de
păianjen, printre scânduri putrezite, negre de umezeală, zăceau risipite
oasele boierului, îngălbenite de vreme. Le-am atins, fără să vreau, şi
am început, fără să-mi dau seama, să-i alcătuiesc la loc trupul. Erau
toate oasele, doar femurul şi tibia lipseau. Şi atunci am priceput de
unde avea Hermann flautul şi cum şi-l procurase. Şi am înţeles cine era
Hermann, de ce evita mereu să vorbească despre tatăl şi bunicul său. Şi
atunci am simţit ura, ura pe care o simţisem în glasul şi în privirea
moşului meu.
*
Sunt singur acum, cu statuile şi tablourile mele. Am părăsit de zeci
de ani satul. Lumea zicea că din cauza suferinţei pe care mi-a
pricinuit-o moartea lui Hermann. Casa arsese până la temelie şi toţi,
ştiind cât bea Hermann şi cât îi plăcea să fumeze, au presupus că
adormise cu ţigara aprinsă. În curtea sanatoriului, orele de vizită s-au
încheiat şi pacienţii se întorc în camerele lor. O fetiţă priveşte în
sus spre mine şi zâmbeşte. Zâmbesc şi eu şi sorb din ceaşca de cafea.
I-am pus prea mult zahăr. Nici unul din cei care mă vizitează nu înţeleg
de ce nu sculptez niciodată în os şi de ce nu îmi place muzica de
flaut. Dar acum tu ştii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu