Alin Dărângă - Livia

     Povestirea a apărut și aici : http://suspans.ro/literatura/proza/livia

   Amintirile din copilăria mea întunecată încep cu imaginea casei în care locuiesc, o clădire veche şi tristă ca o mănăstire, cu ziduri reci prin care fojgăiesc şoarecii. În crăpăturile zidurilor, nimfe de fluturi dorm, încarcerate în cămăşi de mătase, aşteptând metamorfoza. Rugina a muşcat adânc în carnea palidă, ornamentată cu arabescuri din fier forjat a vechii balustrade, care coboară în spirală treptele spre bezna hâdă a subsolului.
    Îmi amintesc cum mă opream adeseori pe coridor, în lumina bolnăvicioasă ce se prelingea prin ferestre şi ascultam înfiorat vaierul curenţilor de aer, ce îşi împleteau glasurile umede într-o litanie aspră şi melancolică.
Bunica mea dezaproba plăcerile odioase cărora mă dedam şi mă obliga să înghit în fiecare dimineaţă un lichid uleios şi rânced ce emana o miasmă de peşte împuţit. Spera că acest remediu îmi va creşte apetitul şi îmi va corija pulsiunile morbide, anormale pentru un copil de vârsta mea. Singurul efect pe care îl simţeam, în afară de o greaţă persistentă, a fost atracţia pe care o trezeam pisicilor vagabonde care au fost, de altfel, singurele fiinţe faţă de care am simţit vreodată simpatie.
    Îmi amintesc cu nostalgie după-amiaza unei zile melancolice de vară, în care liniştea stăpânea peste piaţetele pustii pe care le străbăteam în timpul plimbării mele solitare. Din mijlocul fântânilor arteziene secate statui zbârcite alungeau însetate umbre pe străduţele pavate cu piatră cubică.
   Silueta unei fetiţe neliniştea zidurile scorojite ale clădirilor, rostogolind un cerc ce părea să se dilate şi să se contracte sub razele piezişe ale soarelui. Încercam să desenez ceva pe trotuar cu o bucată de cretă, dar privirea mi s-a oprit asupra cercului, care părea să înfăşoare în jurul său faţadele clădirilor şi să le alungească spre orizont. Am văzut atunci cum pe cerul senin se profilau braţele negre ale macaralelor, ce se străduiau să ridice din ruină clădirile distruse de război.
   Dintre capitelurile de marmură decorate cu frunze care zăceau înfrânte sub moloz se ridica o statuie gigantică a lui Apollo, iar când clopotele din turn anunţau sfârşitul unui ceas, trupul alb al zeului părea să tresară uşor, tulburat de haosul şi iraţionalitatea lumii în care se afla.

   Mai târziu, în acea zi, am plecat cu bunica spre cimitir, şi pe drum ne-am oprit în faţa unei cofetării, în vitrina căreia erau expuse prăjituri acoperite de o glazură trandafirie, cu un aspect prăfuit, de cretă. Înăuntru, pe tejghea, trona un cântar acoperit cu hârtie cenuşie de împachetat şi înconjurat de borcane pline cu dulciuri.
Am cumpărat de câţiva bănuţi bomboane, apoi am trecut pe lângă frizerie, de unde adia mereu un parfum de apă de colonie şi de pudră de talc şi ne-am îndreptat spre poarta cimitirului. Scăldate în lumina aceea nespus de tainică a soarelui, chipurile defuncţilor, aşa cum apăreau în fotografiile cafenii de pe cruci, păreau strivite de regrete…
Învăţam să citesc în perioada aceea, aşa că încercam să silabisesc numele dăltuite dedesubt, dar mă lăsam repede păgubaş şi jefuiam pomii ce răsăreau pe unele morminte. Bunica îmi interzicea să mănânc fructele şi îmi povestea că sunt răsărite din trupurile morţilor, că mă voi îmbolnăvi de ciumă, dar nu mă puteam abţine şi muşcam pe furiş câte unul…
Aproape de cavoul bunicului era un mormânt mai mic, acoperit de coroane de flori care se uscaseră şi foşneau trist când le atingeam. Un cireş bătrân, din coaja căruia răşina se prelingea în lacrimi chihlimbarii aştepta gârbovit între bolovanii uscaţi de secetă. Am cules cele câteva cireşe stafidite care mai rămăseseră pe ramuri şi le-am înghiţit cu tot cu sâmburi.
Aveau un gust aspru, de sânge, şi în gând mi-au revenit vorbele bunicii, dar numai pentru o clipă… Crucea era crăpată, acoperită de un strat aspru de licheni, şi degetele mele reuşiseră să descifreze numele Livia, dar celelalte litere erau prea tocite ca să le pot înţelege. Sticla groasă care acoperea fotografia crăpase, zgâriind ovalul unui chip palid, încadrat de bucle, cu ochi albaştri, umbriţi de suferinţă. Atât de stranie le era frumuseţea, încât i-am visat în acea noapte şi lumina lor nefirească părea să dea prea multă viaţă celei ce ar fi trebuit să îşi doarmă somnul veşnic în umbra unei cruci atât de vechi.

   După douăsprezece zile am început să mă simt rău. Pereţii camerei strâmte şi sărăcăcios mobilate în care locuiam păreau să se prăbuşească asupră-mi şi tot trupul îmi tremura necontrolat din cauza frisoanelor. Medicul care a venit să mă vadă a discutat în şoaptă cu bunica, apoi a mâzgălit o reţetă şi a plecat. Presupunea că mă îmbolnăvisem de variolă şi a trebuit să stau închis în casă timp de două săptămâni. Două săptămâni care m-au transformat în monstrul care sunt acum.
Pielea mi se acoperise de pustule care mă iritau până la exasperare şi nopţile erau bântuite de o febră ce îmi pârjolea visele cu fantasme oribile. În delirul meu apărea cel mai des chipul pe care îl văzusem în cimitir, şi ochii săi îmi provocau o fascinaţie amestecată cu oroare. Dar cel mai îngrozitor era surâsul întipărit pe buzele care se transformaseră demult în ţărână, buze care şopteau mereu ceva, mult prea îngrozitor ca mintea mea de copil să poată înţelege.
După câteva zile, faţa îmi era acoperită de coji purulente, o mască hidoasă ce amintea prea puţin de cel ce fusesem cu puţin timp în urmă, şi când încercam să mănânc sau să vorbesc pielea îmi crăpa imperceptibil, sângerând şi provocându-mi usturimi ce mă aduceau deseori în pragul leşinului.
O transpiraţie fetidă însoţită de frisoane şi apatie mă înfăşura într-un linţoliu de chinuitoare neputinţă, devenisem o mumie vie, o putreziciune de care doar bunica se mai milostivea să se apropie. Îmi amintesc mâinile ei, mici şi zbârcite, singurele mâini care au mai îndrăznit să mă atingă de atunci. Acele mâini care mi-au uns pielea cu pomada blestemată, unsuroasă, cumpărată de la farmacie, pe cutia căreia se înşiruiau stranii cuvinte într-o limbă pe care nu o înţelegeam.

*

Deşi m-am născut bărbat, sunt confundat adeseori cu o femeie, în mare parte din cauza părului pe care l-am lăsat să crească lung, ca să-mi acopere oribilele cicatrici ce îmi brăzdează faţa. Îmi amintesc teroarea pe care am simţit-o când, jupuind în faţa oglinzii crusta ce îmi împresura fruntea şi obrajii, de sub fâşiile pătate de pansament am văzut răsărind clar chipul Liviei, surâsul ei monstruos de blând, aceleaşi buze pline, de culoarea cireşelor putrezite…
Ies rareori pe stradă din cauza zâmbetelor dezgustate pe care le întâlnesc pe feţele oamenilor. Doar pisicile care s-au aciuat în jurul casei mele şi care îmi calcă pragul mă privesc fără să mă judece. Văd în ochii lor o înţelegere mai presus de cea a semenilor mei. În nopţile fără lună mă târăsc spre bezna cimitirului şi acolo, în faţa mormântului celei ce am fost, jelesc nefericirea celui ce sunt. Vecinii m-au poreclit Nebunul cu pisici, dar îmi poţi spune, mai simplu, Livia.