Alin Dărângă- Mirtuman

http://suspans.ro/literatura/proza/mirtuman

Mirtuman

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor: Alin Dărângă

Pentru Ioana, căreia i-am tulburat somnul

1. Omul de turtă dulce

Sala de mese a cabanei este aproape pustie. Se apropie ora închiderii şi bucătăria zace sub mormanele de vase murdare. Aske îşi desface şorțul pătat şi îl agață de cântarul de lângă uşă.
― A fost cam puțină lume azi, râde el, aprinzându-şi o țigară. Nu că m-aş plânge.
Fata oftează şi îşi clăteşte brațele acoperite de spumă sub jetul rece de apă. Priveşte în jurul său, la polonicele acoperite de sosuri, la masa mânjită de sânge şi la cojile de ceapă şi de cartofi de pe podea.
― N-o să termin de curățat astea nici până dimineață, se plânge, aşezându-se lângă el. Îi smulge țigara dintre degete şi trage însetată un fum, dar se îneacă şi începe să tuşească. Îl priveşte chiorâş, cu ochii înlăcrimați, apoi izbucneşte în râs.
― De ce râzi? întreabă Aske, scoțând din pachet altă țigară. Să ştii că nu te ajut, e treaba ta să faci curat…
― Nu de asta râdeam. A venit azi una care m-a întrebat dacă aripioarele de pui sunt dezosate.
Râd amândoi, scuturând pe jos scrumul țigărilor. Pe peretele de deasupra lor, lipit cu bandă adezivă, atârnă un semn cu FUMATUL INTERZIS.
― Ai mai scris ceva? întreabă el, cu ochii ațintiți asupra vaselor murdare.
― Da, aseară. Nu e cine ştie ce, nici măcar n-am terminat, am scris doar vreo două pagini.
― Uite cum facem. Spăl eu astea în locul tău şi după aia îmi citeşti ce ai scris. E ok?
―  Excelent. Dacă promiți că nu mă mai întrerupi când citesc şi dacă nu râzi de mine.
― Bine. Du-te şi te schimbă, într-un sfert de oră sunt şi eu gata.
― O să-ți ia cel puțin o oră să termini tot…
― Lasă, mă descurc eu. Ai la tine ce ai scris?
― Da, facem o cafea şi citim în sala de mese.
― Sper să fie bună povestirea, îi şopteşte Aske, privind-o sinistru. Altfel, mâine, supa va avea gust de parfum şi carnea va fi ceva mai ațoasă.
Ulna îi zâmbeşte şi se îndreaptă către vestiar. Din bucătărie se aude zdrăngănitul oalelor ce se prăbuşesc în chiuvetă, amestecat cu urletele unei trupe de death metal ce răzbat din casetofonul mic, portabil. Aşa face Aske mereu. Îi spală vasele în schimbul unei poveşti, în fiecare seară când nimeresc amândoi pe aceeaşi tură. Un schimb echitabil, se gândeşte ea, desfăcându-şi nasturii cămăşii.

*

Stau amândoi la masa de lângă fereastră, privind soarele bolnav care apune deasupra munților. Ulna toarnă cafeaua în căni, apoi deschide caietul cu coperte negre, pe care l-a scos din rucsac.
― Sunt gata, o anunță Aske, strângându-şi picioarele sub el.
― Ok. Se numeşte Omul de turtă dulce. Printre arțarii răzleți, cu frunzele scorojite de secetă, şoseaua se întinde leneşă, asemenea unei reptile împietrite. Bătrânul se opreşte şi îşi şterge cu mâneca sudoarea amestecată cu praf ce i s-a închegat pe obraji, apoi se opinteşte şi împinge mai departe căruciorul vechi, aplecându-şi înainte trupul înalt şi uscățiv. Roțile scrâşnesc ruginite, îndemnându-se una pe alta, iar vopseaua albastră, cojită, se scutură în pulberea drumului, dezvelind pielea încinsă a tablei.
Oraşul se leagănă pe pânza de plumb topit a orizontului. Bătrânul îşi ridică pălăria cu boruri largi, tocite, stoarce batista ce i s-a lipit de țeasta pleşuvă apoi desțepeneşte roțile dintre mărăcinii uscați ce se rostogolesc pe drum şi porneşte mai departe. Soarele diluează umbra căruciorului şi a omului peste păpădiile bete de lumină, ce şi-au dezvelit impudice inflorescențele.
Spre amurg, când pe acoperişuri smoala care în timpul zilei se schimbase într-o mlaştină fierbinte începe să se răcească, scârțâitul căruciorului se aude pe străduțele de la marginea oraşului.
În aer pluteşte un parfum dulceag de caise coapte, iar vrăbiile care au avut ghinionul să se aşeze pe smoala topită rămân captive, pradă umbrelor ce se furişează tăcute printre streşini.
Bătrânul sprijină căruciorul de gardul părăginit al unei case şi priveşte în jurul său. Haina uzată, neagră se zvântă în răcoarea serii, spânzurată de mânerul căruciorului.
Îşi răsuceşte o țigară, o aprinde şi în lumina jarului barba sa țepoasă înghite lacomă fumul iute şi aromat.
O mâță mare, cenuşie se spală pe acoperişul casei, printre fulgii jumuliți şi însângerați ce s-au lipit de smoală.

*

Ulna se opreşte din citit şi înalță ochii spre el.
― Ce părere ai, până acum?
― Sadică, îmi place, răspunde Aske, umplând din nou cănile cu cafea. Citeşte mai departe.

*

Bătrânul macină cuişoarele, scorțişoara şi piperul într-un vas de fontă. Nu poate auzi mojarul izbindu-se de pereții groşi ai vasului, cum nu poate auzi nici bătaia discretă în uşă. Într-o covată, aluatul alb şi elastic dospeşte acoperit cu o pânză curată. Uşa se deschide şi bătrânul ridică privirea. O femeie tânără stă în prag şi îi zâmbeşte.
― Bună ziua! V-am adus cheia! Câte zile rămâneți la noi?
Ridică din umeri, apoi îşi mişcă îndecis degetele. Trei zile, poate patru…
― A, dumneavoastră nu vorbiți, am uitat! Femeia râde, fâstâcită. Priveşte în jurul ei în cameră şi vede covata acoperită de ştergar, cutiile metalice în care bătrânul ține condimentele, cuptorul în care flăcările dansează neliniştite. Faceți turtă dulce? Ce o să se mai bucure fetița mea, Elsa! Dacă aveți nevoie de ceva, sunt în curte, partea asta de casă o închiriem de când a murit soțul, nu mai locuim în ea, dar mai lucrez în grădină, zilele astea am de cules porumbul, lumea zice că până de Sfântul Ilie plouă cu grindină. Ei, degeaba vorbesc, dumneavoastră nu mă auziți. Vă las cheia pe masă, lângă țigări!

*

― Ai uitat ghimbirul, o întrerupe Aske. Şi ce face, o violează până la urmă?
― Copil nebun ce eşti! Ai răbdare! Ulna priveşte pe fereastră grăuntele de soare care a mai rămas deasupra munților. Hai, că se întunecă, îți mai citesc vreo câteva pasaje şi gata.

*

Gaspar ridică bolovanul deasupra capului. Fața pistruiată i se umbreşte pentru o clipă, asemenea unei planete eclipsate, apoi brațele coboară, eliberând povara ce se prăbuşeşte peste trupul mic şi moale.
― Ai omolât-o! țipă Elsa. Mi-ai omolât pisica!
Lacrimile i se preling pe obraji şi se repede asupra băiatului de două ori mai mare ca ea, lovindu-l cu pumnii săi mici, încleştați şi cu fața schimonosită de ură. Gaspar râde şi o priveşte răutăcios.
― Aşa îți trebuie, proasto! M-a zgâriat!
― Nu te-a zgâliat! Mi-ai omolât pisica!
Femeia iese în pragul casei, cu un lighean de rufe în brațe.
― Ce s-a întâmplat, Elsa? De ce plângi?
Gaspar fuge, iar fetița se apleacă şi ridică la piept pisica. Umerii i se zguduie de plans.
― Dumnezeule! exclamă Helga. Cine a făcut asta?
― Gaspal! Mi-a omolââât pisicuțaaa!
― Treci în casă! Las-o jos, Doamne, las-o jos!
― Nuuuuu! Mi-a omolâââtoooo!!
Femeia încearcă să-i smulgă din brațe trupul zdrobit şi moale. Pe pieptul alb al rochiței se lățeşte o pată mare de sânge. Ochii sticloşi ai pisicii privesc, fără să vadă, spre cer…

*

Aske o priveşte lung, apoi stinge țigara în grămada de chiştocuri din scrumieră.
― Şi cum se termină?
― Păi, mă gândeam că bătrânul vede de la fereastră toată scena, îl pândeşte seara, îl omoară, apoi îi macină oasele şi face din ele turtă dulce… răspunde Ulna, mâzgălind colțul caietului.
― Eu zic să te mai gândeşti. Hai să mergem, se întunecă.

*

Încuie uşa cabanei şi se îndreaptă către motocicleta care stă sprijinită de buştenii de sub şopron. La una dintre ferestrele de la etaj s-a aprins o lumină, semn că bătrâna doamnă Pechman se pregăteşte de culcare. Mestecenii îşi scutură frunzele peste şoseaua umedă, până departe, spre oraş. Aske priveşte indicatorul ruginit ce se ridică dintre ierburile de la marginea drumului. Cucuvelele zboară în cercuri joase deasupra pădurii şi luna îşi aruncă primele raze printre ramurile arborilor. Din bălțile pe care ploaia le-a întins dimineață peste asfaltul întunecos se ridică, tot mai puternic, orăcăitul broaştelor.
Ulna se aşează pe locul din spate al motocicletei şi trage adânc în piept aerul răcoros al serii, privind peste vârfurile copacilor luna mare şi albă, săgetată de zborul răzleț al liliecilor. Sunt primele zile ale toamnei şi în câteva săptămâni, în pădure se vor mai auzi doar frunzele  ce se desprind din coronament, alunecând spre sol, însoțite de glasul cerbilor singuratici.

2. Un timbru în clasorul morții

Printre tulpinile trestiilor, scufundate în apele râului, lipitorile alunecă mute, reci şi însetate de sânge. Motorul mârâie furibund, înghițind drumul acoperit de frunze veştede, strecurându-se prin vântul negru ce coboară dinspre munți. Trece peste traversele de fier ale podului care se agață de malurile râncede, acoperite de mătasea-broaştei şi de cochiliile tăioase ale scoicilor şi se apropie de statuile din vechiul cimitir pe care pădurea l-a luat în stăpânire.
Un loc părăsit, ascuns de rădăcini ce şi-au săpat drum printre lespezile crăpate şi vărgat de umbrele mestecenilor. Aske opreşte motorul şi se îndreaptă către gura putredă a gropii comune, în bezna căreia şobolanii se târăsc printre oasele mucezite. Ulna simte răceala criptelor cum urcă spre ei, însoțită de miasma inconfundabilă, dulceagă, a cărnurilor descompuse, amestecată cu fermentația bacteriilor din mocirla fluviului.
― Eşti sigur că nu e nici un pericol? întreabă ea, agățându-se, fără să îşi dea seama, de umărul băiatului.
― Dacă nu e nici un pericol, nu e nici o distracție, o asigură el, deschizând uşa capelei.

*

De-a lungul pereților, aşezate în posturi groteşti, rămăşițele omeneşti îl întâmpină ca pe un vechi prieten, iedera se înfăşoară prin orbitele seci şi frunzele sale acoperă geometria sinistră a rânjetelor de calcar. Unul dintre pereți este în întregime acoperit de un poster ce îl înfățişează pe Jim Morrison cu brațele desfăcute ca într-un dans şamanic, cu privirea întunecoasă şi descentrată. În jurul lor păienjenii țes poduri de mătase între hârcile palide. Aske reglează lumina lămpii şi deschide o sticlă de vin.
Nimeni nu îi poate găsi aici, ascunzătoarea este perfectă, i-a arătat-o Vladimir cu un an în urmă, când se întrecuseră cu motocicletele dincolo de podul care spânzura peste negurile ce se ridicau din apele fluviului. Cețurile se desfăceau din apele murdare asemenea unor duhuri, cu mantii lăptoase spânzurând peste balustrada înghețată şi se înfăşurau în jurul unei coloane de abur ce urca spre cerul roşiatic de iarnă. Părea o procesiune a morților şi poate că asta şi era, dacă te gândeai câți nenorociți îşi luaseră viața sărind de pe podul acela. La un moment dat, ceața era atât de deasă încât nu mai vedeau nimic în jurul lor, în afară de arcada neagră  ce plutea undeva, la zece metri deasupra capetelor lor. Atunci Vladimir îi propusese să se întreacă până la cimitirul de la marginea pădurii. Era curată nebunie să te urci pe motor în acea noapte, dar ca să mai şi goneşti cu o sută de kilometri pe oră prin hârtoapele alea în care îşi înțărcase dracul plozii însemna să dansezi cu moartea şi să-ți mai şi placă. Lui Aske îi venise atunci în minte un vers dintr-un  cântec al celor de la The Doors, I touched her thigh and Death smiled, apoi mintea i se oprise, în timp ce rafale de vânt încărcate cu aşchii de gheață îi biciuiau obrajii.
Vladimir era undeva în față sau în urmă, nu îl mai vedea, râdea ca un smintit şi se aştepta ca în orice clipă motocicleta să se izbească de a lui sau de parapeții şubrezi ai podului. Ceva rău şi vesel părea să călărească alături de el în negură, purtat de aripile vântului rece, coborât de pe tronul vânăt al lunii ce se zbătea între nori ca un copil posedat de diavol, ceva ce îi făcea sângele să clocotească şi să spumege furios. Se oprise exact în fața porților cimitirului, nici el nu ştia cum, ar mai fi fost nevoie doar de câțiva metri ca să se facă zob.
Celălalt îl aştepta râzând, cocoțat pe un monument funerar, cu o țigară de marijuana atârnând în colțul buzelor şi cu motorul sprijinit de una dintre statuetele ce jeleau de mama focului vreun mort pe care rudele îl uitaseră demult, ocupate să-şi sfâşie beregata înaintea testamentului.  Îl condusese apoi, clătinându-se, spre ruina capelei şi îi arătase osemintele învăluite de brumă.
Vladimir îşi găsise sfârşitul la câteva luni după aceea, intrase cu motocicleta într-un copac, culmea, ziua în amiaza mare, vara, ca şi cum cel care i-ar fi condus în acea noapte de sfârşit de noiembrie prin cețurile dese de pe pod ar fi venit să-şi ia înapoi marioneta şi să o ducă în lumea de dincolo de neguri.

*

Aske soarbe ultimele picături de vin din sticlă şi o aşează pe podeaua acoperită de rămurele uscate. Din casetofonul cu baterii aşezat lângă ei, vocea lui Morrison curge asemenea valurilor pe o plajă pustie. … the killer awoke before dawn… he put his boots on… scoate din rucsac o cutie mică de lemn, o desface şi rulează o țigară.
― Ce e asta, iarbă? întreabă Ulna, răsucind între degete cutiuța.
― Haşiş. Vrei şi tu?Am şi LSD….
― Nu cred că e bine… ok, dă-mi să trag un fum..
Ochii li se rostogolesc peste cap în orbitele încercănate… and he came to a door, and he looked inside…brațul ei cade moale pe pieptul lui Aske şi spuma vineție a vinului, amestecată cu salivă i se scurge printre buze…Father? Yes, son? I want to kill you…Mother..I want to…timbrul de LSD, ascuns pe jumătate sub capacul cutiei, pare o marcă valoroasă şi veche lipită în clasorul morții…

3. Trei şi-un sfert

Se zvârcoleşte în aşternutul vâscos şi rece… era un maidan părăsit, zgâriat de desene în cretă şi de… cioburi împrăştiate printre pagini mototolite din reviste pornografice, mânjite de excremente… tabloul mic din hol, cu ramă ovală, înfățişând o mănăstire suspendată… lămpile de gaz din cămară, mingea albastră cu buline albe, pe care o pierduse când era copil şi bufnița împăiată care îi bântuia visele, cu ochii țintuiți de cercuri de aur… turnul Eiffel scufundat cu vârful în jos în pământul negru, în care mişunau coropişnițe şi râme grase, roşii… păpuşa cu ochi mari, albaştri, cu care mama nu o lăsa niciodată să se joace, sufocată de dantelele rochiței ce îi acoperea trupul de porțelan chinezesc… miriapodul galben cu negru care se scurgea din capul spart al păpuşii… luminile albe ale spitalului şi gustul de pansament… broasca arsă pe micul rug de crengi şi dansul sălbatic al copiilor, mânjiți pe fețe şi urlând incantații păgâne… hai la groapa… cu furnici… aici… nu e aici… pe coada lui scria… cine nu e gata, îl iau… monştrii de pe plajă, cu țeste rânjite de mort, în orbitele cărora luna îşi scurgea otrava razelor… călugărițele cu coarne şi cu fețe acoperite, ce păreau să îl supună unui ritual îngrozitor…. Paştele, cu mieii jupuiți atârnând în cârlige şi luminile din cimitir, ce dansau printre mormintemoliastrivitădepereteleliftuluiopriviseprețdecâtevaminuteşipesteimagines-asuprapusicoanaunuiîngercuaripiledesfăcuteşicuocoasăînmâinistatuia   zeiței, cu sânii dezveliți de dalta unui sculptor din antichitate, căruia i se arătase în vis.. fata se dezbracă încet în fața oglinzii… piciorul amputat şi proteza… nuvreaunupotnuştiudacănupoțiteajutdacănuştiiteînvățdantelaalbămireasacupisicaalbăînbrațe… cartea de tarot… cupa cu vin de împărtăşanie şi miriapodul… vaietul erotic şi sinistru al pisicilor din pivnițe… copiii înecați în pivniță cu vin… nebunul cu zâmbet blajin care spunea poveşti de groază… DACĂNUVREITEOBLIG!!!!!!!!!!!

*

Tresare când aude ecoul înăbuşit al bocancilor ce se furişează pe coridor. Un  sunet greoi şi înfundat, amestecat cu gâlgâitul apei ce se scurge prin conducte şi cu lătratul îndepărtat al câinilor, afară, în noapte. Aske doarme lângă ea, îi e teamă să-l trezească, îi ghiceşte conturul trupului ghemuit la marginea patului şi întinde brațul spre ceasul de pe noptieră. Unu şi jumătate. Îşi aminteşte că fumau haşiş în capela din vechiul cimitir, apoi… nimic. Probabil că leşinase şi o adusese acasă la el. Cel ce se târăşte pe coridorul pustiu pare să se răzgândească, se opreşte pentru câteva clipe, apoi coboară încet scările. Ulna se ridică din pat şi se îndreaptă către fereastră. Lumina străzii se scurge printre jaluzele, acoperindu-i goliciunea cu benzi de umbră. Aşteaptă să îl vadă ieşind din bloc, cu inima bătând haotic în cuşca toracelui. Aude scârțâitul rău al uşii de la intrare şi pândeşte. Umbra se desprinde din bolta viței-de-vie ce acoperă parterul şi, fără să vrea, Ulna închide ochii. Îi deschide imediat, ruşinată, dar străinul pare că s-a topit în pământ.
Dintre maşinile parcate pe trotuar, un câine mare, cenuşiu se apropie de fereastră şi priveşte în sus, de parcă ar simți că ea stă acolo, ascunsă. Îi simte privirea sălbatică înfigându-se într-a ei, ochii galbeni şi singuratici ce o fixează mut şi camera se roteşte în jurul său, cu glasuri de spaime ce o târăsc spre haosul nebuniei. Se întoarce în pat, tremurând, şi se gândeşte dacă e cazul să-l trezească pe Aske, dar tânărul doarme adânc şi geme în somn. Se lipeşte de el, încercând să îşi alunge temerile. Probabil e doar un bețiv, îşi spune, şi simte cum trupul cald de lângă ea o linişteşte. Am băut prea mult şi am fumat porcăria aia, mâine dimineață o să râdem amândoi…

*

Adoarme, dar după câteva clipe (cum poți şti când au trecut câteva clipe în întuneric? se întreabă) aude iarăşi paşii ce se târăsc pe coridor. Limbile fosforescente ale ceasului arată ora trei şi un sfert. Ora la care muribunzii îşi dau duhul, ceasul rău în care în luminişuri de pădure vrăjitoarele îngroapă banul de argint sub rădăcina mătrăgunei. Se ridică şi se apropie încet de uşă, încercând să nu facă zgomot. Bocancii grei răsună din nou în capătul scărilor, dincolo de lemnul subțire, apoi se opresc. Cu urechea lipită de uşă, aşteaptă să audă sunetul paşilor ce se apropie. Celălalt ajunge în fața ei, pe partea cealaltă şi îşi lipeşte şi el urechea de uşă. Este atât de aproape încât îi aude răsuflarea hârâită. Aproape că îi simte izul puturos de fiară ce se ridică din haina veche, în care l-au îngropat, în buzunarele căreia, învelite în hârtie de ziar, îşi ține ascunse lamele pătate de sânge. Acum ştie cine este, sau cine a fost, mai bine zis, ştie că s-a întors ca să îl ia şi pe Aske în lumea de dincolo de neguri… poate şi pe ea…
Țipă, şi Aske sare din pat şi aprinde lumina. Pletele îi atârnă dezordonate peste obrazul neras şi o priveşte buimac, orbit de becul în jurul căruia un fluture de noapte a început să zboare, bezmetic.
― Ce este? Mâna lui i se lasă pe umărul gol şi Ulna tresare.
― E aici, şopteşte ea, cu ochii măriți de groază. E în spatele uşii!
― Cine mama dracului să fie aici la ora asta? Ai visat!
― E aici, îți spun!
Aske scoate satârul greu din spatele maşinii de spălat, descuie uşa şi aruncă o privire încruntată de-a lungul coridorului pustiu.
― Ai visat, hai înapoi în pat!
― Era aici… l-am auzit… avea buzunarele pline de lame… haina cu care îl îngropaseră… aici.

4. Soarele de obsidian

Aske desprinde degetele din jurul țepuşei. În lumina lunii, buzele mormântului stau răsfrânte  ca după un viol. Cadavrul, înnegrit de putreziciune, îi priveşte cu ochii goi. Tânărul desface buzunarul hainei, şi din el cad câteva lame ruginite, acoperite de sânge. Sânge roşu. Proaspăt.  Fata îşi acoperă gura şi nasul cu palma, apoi icneşte scurt şi varsă, sprijinindu-se de cruce.
― Îmi spunea că se  făcuse frate cu Necuratul. Venise odată prietena lui să mă roage să vorbesc cu el, se schimbase, nu se mai înțelegeau. Îmi povestise, ultima oară când ne-am văzut, înainte de accident, că descoperise lumea de dincolo de neguri, aşa îi zicea el. Îşi schimbase şi numele de familie, îşi spunea Mirtuman, zicea că aşa se numea în rusă locul acela în care avea să plece, eu credeam că glumeşte, dar… Dacă nu te-aş fi crezut, am fi fost, poate, amândoi lângă el acum…
Cucuvelele se rotesc în cercuri strânse deasupra pădurii. În liniştea cimitirului se aud doar broaştele orăcăind dinspre mlaştina din pădure şi plânsetul Ulnei. Aske îşi aprinde o țigară şi începe să acopere la loc mormântul. Pe piatra funerară, încastrat în marmura albă, soarele de obsidian pare un ochi bolnav ce s-a deschis, pentru o clipă, ca să-i privească…

Alte povestiri..

Alin Dărângă: Mirtuman-http://suspans.ro/literatura/proza/mirtuman
Alin Dărângă: Crimele plăcerii-http://suspans.ro/literatura/proza/crimele-placerii
Alin Dărângă: Uluyan Tașlar-http://revistadesuspans.ro/proza/uluyan-taslar-pietrele-care-urla/
Alin Dărângă: Copiii negurilor-http://fanzin.clubsf.ro/2012/01/copiii-negurilor/

Alin Dărângă: Amurg cu natură moartă- http://fanzin.clubsf.ro/2012/04/amurg-cu-natura-moarta/

Alin Dărângă - Apa neagră

Povestirea a apărut și aici:  http://suspans.ro/literatura/proza/apa-neagra

                                      Motto:  Παντα ρει και ουδεν μενει
                                  Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat 
                                          ( Herakleitos Skoteinos)              


       Când am împlinit treizeci de ani am înțeles că nu mai pot trăi alături de oameni. Ipocrizia de care eram înconjurat, strălucirea de tinichea a gloriei cu care se mulțumeau cei sus-puși, bâzâitul de muște și viermuiala piețelor mă dezgustau și mă înfiorau deopotrivă, căci înțelegeam că majoritatea oamenilor nu se va trezi prea curând.
Arta lor îmi părea doar pretext pentru lascivitate și crimă, politica era pentru ei doar un joc de măști, iar iubirea de înțelepciune fusese înlocuită cu plăcerea vulgară a jocurilor de societate.
Am hotărât, așadar, să mă retrag în singurătate și să îmi trăiesc restul zilelor în armonie cu legile naturii, asemenea unei fiare, departe de orice așezare omenească. Am părăsit cetatea, călare pe un asin, în timp ce prostituatele îi îmbiau pe trecători, prin ganguri întunecoase, cu ofranda umedă a trupurilor vremelnice.
Luna poleia marmura palidă a statuilor din agora, zeii închipuiți ai oamenilor, plăsmuiri ale dorințelor și temerilor pe care nu le puteau ține în frâu. Aș fi vrut să văd arzând acest cuib de șobolani, lupanarele, templele și necropolele să le văd mistuite de flăcări, dar și aceasta era deșertăciune, așa că am coborât pe malul fluviului, unde corăbiile dormeau legănate de valuri.
Voiam să ajung în ținutul tracilor, acolo unde natura nu fusese încă sufocată de miasma putredă a civilizației, în codrii întunecoși în care viețuiau kapnobații, ce se hrăneau doar cu miere, vegetale și lapte. Am urcat pe puntea pustie a unei corăbii și m-am întins pe un sac de mirodenii, așteptând răsăritul.

*

Am trecut Marea Întunecată care se zvârcolea amenințătoare, cu talazuri de obsidian ce străluceau fosforescente în lumina lunii, și am urcat pe Istru. Pe măsură ce înaintam, ținutul părea tot mai pustiit și mai sălbatic, iar cei de pe corabie mă sfătuiseră să fiu cu băgare de seamă la arcașii care se ascundeau în arborii de pe maluri. Se spunea că aveau trupul și fața tatuate, astfel încât nici un petic de piele să nu rămână alb, și că erau acoperiți cu piei de animale. Nimeni nu le înțelegea limba și puțini oameni le văzuseră vreodată cetățile, despre care ziceau că sunt construite sub pământ, asemenea mușuroaielor de furnici.
Noaptea, urletele lupilor răzbăteau de departe, până la noi, ca un avertisment sinistru. Cei de pe corabie rămăseseră fără mâncare, dar se temeau să tragă la țărm, mulțumindu-se cu puținii pești pe care îi pescuiau, turtiți și acoperiți de ghimpi. Animalele de pe punte, printre care se număra și asinul meu, au fost sacrificate pe rând pentru a asigura hrana echipajului și a călătorilor, care deveneau pe zi ce trece tot mai posomorâți și mai retrași. În curând, aveau să încolțească în mințile lor cele mai negre gânduri. Unul dintre pasageri a amintit despre obiceiul masageților de a-și mânca bătrânii și ceilalți au încuviințat, cu capetele plecate, cu ochii împăienjeniți de foame.
Au tras la sorți și ceasul rău s-a abătut asupra unuia dintre marinari, care și-a acceptat cu resemnare soarta. Seara, fiecare dintre noi își înăbușea cu vinovăție povara din pântece cu un ulcior de vin, sperând ca aburii beției să risipească imaginea de coșmar a trupului sfârtecat, cu ochii căscați spre cer.  Iar când oasele și măruntaiele i-au fost aruncate în apă, plescăitul sec cu care Istrul și-a înghițit macabra ofrandă părea cântecul Acheronului.
Iar apa Istrului devenise neagră, neagră ca împărăția sumbră a Hadesului și, rând pe rând, zi după zi, toți au luat calea acelei ape, care le înghițea flămândă rămășițele. Și cu fiecare noapte care trecea, cei care mai rămăseseră pe corabie beau tot mai multe ulcioare din vinul tulbure care luase chipul sângelui.

*

Corabia își urmează drumul pe apele negre. Foamea îmi întunecă gândurile și simt cum gheare ascuțite îmi sfâșie măruntaiele.
Privesc la femeia din fața mea. Strânge la piept un copil și ochii săi mă cercetează, îngroziți. În mână țin jungherul cu care ceilalți au fost sacrificați. Totul curge, îmi spun, și apăs tăișul rece pe încheietura mâinii. Sângele îmi țâșnește, stropindu-i obrazul și buzele.

Cerul Daciei se întunecă deasupra mea, și apele negre ale Istrului freamătă, flămânde…

Alin Dărângă - Cântecul oaselor

Povestirea a apărut și aici: http://suspans.ro/literatura/proza/cantecul-oaselor

     Revăd uneori în minte acele locuri, colonadele de marmură prăbuşite sub licheni, arborii cu crengi negre, noduroase şi lespezile tocite, acoperite de inscripţii pe care încercam în van să le descifrez. Îmi amintesc cetatea albă care răsărea din dealul de loess, după-amiezile nesfârşit de melancolice de septembrie în care rătăceam, uneori singur, alteori însoţit de Hermann sub cerul ireal de senin, căutând cuiburi de fazani şi adunând fosilele care desenau basoreliefuri hieratice în faliile stâncoase de pe malul lacului.
Treceam prin piaţa măcelarilor, unde ne opream la bătrânul Omar şi cumpăram frigărui de oaie, înfioraţi de ţestele rânjite care ne priveau, jupuite şi însângerate. Coboram apoi uliţele pietruite spre taverna unde, seara, femei cu şolduri de fildeş dansau ameţitor, dar care ziua era aproape goală. Ne aşezam la una dintre mese, cumpăram vin şi caise şi intram în vorbă cu trecătorii care se opreau la umbră să se odihnească. Hermann avea pe atunci un flaut de os, gălbui, cu încrustaţii stranii, primit din străinătate, care scotea nişte sunete melancolice şi grave care mă întristau nespus, fără să ştiu de ce, şi speriau pisicile aciuate prin preajmă, dar care îi plăceau în mod deosebit proprietarului tavernei, care ne invita mereu la el ca să cântăm. Eu posedam o lăută veche pe care o târam zadarnic după mine, încercând să-i deprind meşteşugul şi uneori îl acompaniam, deşi preferam de cele mai multe ori să beau şi să îl ascult doar pe el cântând…

*

Afară, zăpada viscolită s-a aşternut într-un val uriaş peste parc, înghiţind pe jumătate trunchiurile copacilor. Câţiva pacienţi se plimbă printre băncile acoperite de gheaţă, însoţiţi de rude sau de prieteni. Îmi place ca dimineaţa, când îmi beau cafeaua, să verific dacă degetele bătrâne mă mai ascultă când încerc să ridic statuia grea de piatră ce ţine fereastra închisă şi să o aşez pe podea. De la fereastra mansardei în care locuiesc pot vedea în curtea sanatoriului. Privesc iedera care se târăşte nestânjenită pe zidurile dărăpănate şi pe coaja arborilor bătrâni, asemenea unei driade. Infirmierii au impresia că mă uit spre ei şi mă salută, pe unii îi văd zilnic, de ani buni, dar mă feresc să intru în vorbă. Nu îmi place optimismul lor, zâmbetul călduţ şi acea atingere pe umăr cu care ei cred că pot vindeca orice. Orice în afară de golul pe care îl simt de când Hermann a dispărut.

*

Rătăceam prin vechiul cimitir, cu planşeta şi vopselurile strânse într-o traistă de pânză, roasă şi pătată. Mă gândeam că acele locuri mă vor inspira, aşa că plecasem încă de dimineaţă, fără să îl mai trezesc, cumpărasem din piaţă curmale şi pâine şi pornisem pe drumeagul prăfuit şi acoperit de bălării, speriind cu paşii mei şerpii şi lăcustele cenuşii ce vieţuiau în vegetaţia uscată. În aer plutea o aromă sălbatică de cimbru şi rozmarin şi uneori, când treceam pe lângă câte o turmă de capre, îl rugam pe copilul care le păzea să îmi mulgă într-o ulcică pe care o purtam cu mine puţin lapte. Capra se supunea, behăind uşor, mâinilor mici şi arse de soare, şi laptele ţâşnea înspumat, cald şi mirosind a iarbă.
Diavolul, poate, m-a îndemnat în acea zi să ocolesc via, în care ciorchinii gălbui îşi dospeau nectarul tămâios şi să pornesc spre cimitirul alb, în care lespezile zăceau risipite asemenea oaselor unor uriaşi, printre buruienile pârjolite de secetă. Şi tot el m-a împins, poate, spre cavoul fostului moşier, bătrânul, cel despre care ne povestea cu amărăciune bunicul în serile de iarnă, în care viscolul urla ca un lup turbat afară, deasupra hornurilor, când bunica ne cocea plăcintă de bostan. Ne ghemuiam lângă vatra în care focul nu se stingea niciodată şi ascultam vrăjiţi poveştile pe care moşul ni le spunea, în timp ce îşi răsucea foiţa de pergament şi o umplea cu tutun.
― Dragii mei, ofta el, netezindu-şi cu palma mustaţa îngălbenită, au fost vremuri pe care voi nu le-aţi apucat şi despre care e bine să aflaţi, ca să ştiţi şi voi câtă sudoare şi cât sânge au vărsat bătrânii voştri pe pământul ăsta. A fost, pe vremea când eram flăcău, prin locurile astea, un boier crud şi rău, negru la suflet cum e ceaunul pe fund când îl iei de pe foc. Şi lua bir de la fiecare, an de an. De nu aveai să îi dai banii cuveniţi, trimitea slujitori de-ai lui şi îţi luau porcul din coteţ şi porumbul din hambar. Eu pe vremea aceea eram însurat cu o fată din alt sat. Şi într-un an a dat o secetă aşa cumplită, că nu aveai nici după ce bea apă. Şi se stârnise dinspre răsărit un vânt uscat şi fierbinte, ce seca rădăcinile buruienilor şi aducea cu dânsul un praf roşu ce se aşternea peste tot, pe chipurile oamenilor, pe albituri, pe mâncare, în apa vitelor şi a cailor. Bătrânii ziceau că e semn de vremuri cumplite şi de războaie, dar eram tânăr şi râdeam de vorbele lor, aşa cum râdeţi voi acum, când vedeţi cum iese plăcinta din cuptor. Şi eram plecat din sat cu treabă, când vine boierul să îşi ia birul. Nevastă-mea iese la poartă şi se roagă de el să ne mai păsuiască, de, a fost secetă şi porumbul nu s-a copt, s-a măcinat frunza şi s-a uscat, n-a mai rămas nimic din el, dacă dă din porci, nu mai avem ce mânca la iarnă. Atunci boierul o priveşte aşa, dintr-o parte, şi începe să râdă.
― De ce râzi, boierule, spune ea, uite, nu mai am ce da la copil de mâncare. Aveam un băiat frumos, trei ani făcuse, se ţinea şi el de fusta mamă-sii şi se uita la dânsul. Ăsta râde iară, se întoarce spre slugoii lui şi zice:
― Luaţi tot ce găsiţi. Căutaţi peste tot, sigur au ascuns de noi ceva aur. Dă pinteni apoi calului şi se duce. Când am venit acasă, după două săptămâni, am găsit ograda pustie şi pe nevastă-mea la cimitir. Murise de inimă rea, îi luaseră toată zestrea, îi smulseseră până şi cerceii din urechi. Pe boier îl chema Dragomir. A murit la o lună după aceea, când i-a ars conacul din temelii. Slugile au fugit când s-a aprins, dar el era închis cu ibovnica într-o cameră şi când şi-a dat seama de primejdie a fost prea târziu. Nimeni n-a ştiut cine a pus focul, s-a făcut anchetă de la Capitală, dar n-au reuşit să afle. Voi acuma ştiţi cine l-a pus. Şi i-au făcut cavou mare de piatră, au adus meşteri din Italia de l-au zidit. Si au îngropat acolo oasele, că doar ele au rămas nemistuite de flăcări. Iar băiatul lui a plecat în străinătăţi şi nimeni nu l-a mai văzut de atunci.

*

Şi acum mă aflam în faţa acestui mausoleu blestemat, deasupra căruia statuia unui înger veghea melancolică, cu braţul sprijinit de granitul acoperit de muşchi. Aici, ruina părea a fi cuprins întreaga construcţie, doar capul unui ţap, sculptat în basorelief deasupra intrării, părea să mai arate că există viaţă în jur. Am intrat şi am coborât treptele mucezite ce duceau spre criptă. Acolo, învălătucite în pânze de păianjen, printre scânduri putrezite, negre de umezeală, zăceau risipite oasele boierului, îngălbenite de vreme. Le-am atins, fără să vreau, şi am început, fără să-mi dau seama, să-i alcătuiesc la loc trupul. Erau toate oasele, doar femurul şi tibia lipseau. Şi atunci am priceput de unde avea Hermann flautul şi cum şi-l procurase. Şi am înţeles cine era Hermann, de ce evita mereu să vorbească despre tatăl şi bunicul său. Şi atunci am simţit ura, ura pe care o simţisem în glasul şi în privirea moşului meu.

*

Sunt singur acum, cu statuile şi tablourile mele. Am părăsit de zeci de ani satul. Lumea zicea că din cauza suferinţei pe care mi-a pricinuit-o moartea lui Hermann. Casa arsese până la temelie şi toţi, ştiind cât bea Hermann şi cât îi plăcea să fumeze, au presupus că adormise cu ţigara aprinsă. În curtea sanatoriului, orele de vizită s-au încheiat şi pacienţii se întorc în camerele lor. O fetiţă priveşte în sus spre mine şi zâmbeşte. Zâmbesc şi eu şi sorb din ceaşca de cafea. I-am pus prea mult zahăr. Nici unul din cei care mă vizitează nu înţeleg de ce nu sculptez niciodată în os şi de ce nu îmi place muzica de flaut. Dar acum tu ştii.

Alin Dărângă - Livia

     Povestirea a apărut și aici : http://suspans.ro/literatura/proza/livia

   Amintirile din copilăria mea întunecată încep cu imaginea casei în care locuiesc, o clădire veche şi tristă ca o mănăstire, cu ziduri reci prin care fojgăiesc şoarecii. În crăpăturile zidurilor, nimfe de fluturi dorm, încarcerate în cămăşi de mătase, aşteptând metamorfoza. Rugina a muşcat adânc în carnea palidă, ornamentată cu arabescuri din fier forjat a vechii balustrade, care coboară în spirală treptele spre bezna hâdă a subsolului.
    Îmi amintesc cum mă opream adeseori pe coridor, în lumina bolnăvicioasă ce se prelingea prin ferestre şi ascultam înfiorat vaierul curenţilor de aer, ce îşi împleteau glasurile umede într-o litanie aspră şi melancolică.
Bunica mea dezaproba plăcerile odioase cărora mă dedam şi mă obliga să înghit în fiecare dimineaţă un lichid uleios şi rânced ce emana o miasmă de peşte împuţit. Spera că acest remediu îmi va creşte apetitul şi îmi va corija pulsiunile morbide, anormale pentru un copil de vârsta mea. Singurul efect pe care îl simţeam, în afară de o greaţă persistentă, a fost atracţia pe care o trezeam pisicilor vagabonde care au fost, de altfel, singurele fiinţe faţă de care am simţit vreodată simpatie.
    Îmi amintesc cu nostalgie după-amiaza unei zile melancolice de vară, în care liniştea stăpânea peste piaţetele pustii pe care le străbăteam în timpul plimbării mele solitare. Din mijlocul fântânilor arteziene secate statui zbârcite alungeau însetate umbre pe străduţele pavate cu piatră cubică.
   Silueta unei fetiţe neliniştea zidurile scorojite ale clădirilor, rostogolind un cerc ce părea să se dilate şi să se contracte sub razele piezişe ale soarelui. Încercam să desenez ceva pe trotuar cu o bucată de cretă, dar privirea mi s-a oprit asupra cercului, care părea să înfăşoare în jurul său faţadele clădirilor şi să le alungească spre orizont. Am văzut atunci cum pe cerul senin se profilau braţele negre ale macaralelor, ce se străduiau să ridice din ruină clădirile distruse de război.
   Dintre capitelurile de marmură decorate cu frunze care zăceau înfrânte sub moloz se ridica o statuie gigantică a lui Apollo, iar când clopotele din turn anunţau sfârşitul unui ceas, trupul alb al zeului părea să tresară uşor, tulburat de haosul şi iraţionalitatea lumii în care se afla.

   Mai târziu, în acea zi, am plecat cu bunica spre cimitir, şi pe drum ne-am oprit în faţa unei cofetării, în vitrina căreia erau expuse prăjituri acoperite de o glazură trandafirie, cu un aspect prăfuit, de cretă. Înăuntru, pe tejghea, trona un cântar acoperit cu hârtie cenuşie de împachetat şi înconjurat de borcane pline cu dulciuri.
Am cumpărat de câţiva bănuţi bomboane, apoi am trecut pe lângă frizerie, de unde adia mereu un parfum de apă de colonie şi de pudră de talc şi ne-am îndreptat spre poarta cimitirului. Scăldate în lumina aceea nespus de tainică a soarelui, chipurile defuncţilor, aşa cum apăreau în fotografiile cafenii de pe cruci, păreau strivite de regrete…
Învăţam să citesc în perioada aceea, aşa că încercam să silabisesc numele dăltuite dedesubt, dar mă lăsam repede păgubaş şi jefuiam pomii ce răsăreau pe unele morminte. Bunica îmi interzicea să mănânc fructele şi îmi povestea că sunt răsărite din trupurile morţilor, că mă voi îmbolnăvi de ciumă, dar nu mă puteam abţine şi muşcam pe furiş câte unul…
Aproape de cavoul bunicului era un mormânt mai mic, acoperit de coroane de flori care se uscaseră şi foşneau trist când le atingeam. Un cireş bătrân, din coaja căruia răşina se prelingea în lacrimi chihlimbarii aştepta gârbovit între bolovanii uscaţi de secetă. Am cules cele câteva cireşe stafidite care mai rămăseseră pe ramuri şi le-am înghiţit cu tot cu sâmburi.
Aveau un gust aspru, de sânge, şi în gând mi-au revenit vorbele bunicii, dar numai pentru o clipă… Crucea era crăpată, acoperită de un strat aspru de licheni, şi degetele mele reuşiseră să descifreze numele Livia, dar celelalte litere erau prea tocite ca să le pot înţelege. Sticla groasă care acoperea fotografia crăpase, zgâriind ovalul unui chip palid, încadrat de bucle, cu ochi albaştri, umbriţi de suferinţă. Atât de stranie le era frumuseţea, încât i-am visat în acea noapte şi lumina lor nefirească părea să dea prea multă viaţă celei ce ar fi trebuit să îşi doarmă somnul veşnic în umbra unei cruci atât de vechi.

   După douăsprezece zile am început să mă simt rău. Pereţii camerei strâmte şi sărăcăcios mobilate în care locuiam păreau să se prăbuşească asupră-mi şi tot trupul îmi tremura necontrolat din cauza frisoanelor. Medicul care a venit să mă vadă a discutat în şoaptă cu bunica, apoi a mâzgălit o reţetă şi a plecat. Presupunea că mă îmbolnăvisem de variolă şi a trebuit să stau închis în casă timp de două săptămâni. Două săptămâni care m-au transformat în monstrul care sunt acum.
Pielea mi se acoperise de pustule care mă iritau până la exasperare şi nopţile erau bântuite de o febră ce îmi pârjolea visele cu fantasme oribile. În delirul meu apărea cel mai des chipul pe care îl văzusem în cimitir, şi ochii săi îmi provocau o fascinaţie amestecată cu oroare. Dar cel mai îngrozitor era surâsul întipărit pe buzele care se transformaseră demult în ţărână, buze care şopteau mereu ceva, mult prea îngrozitor ca mintea mea de copil să poată înţelege.
După câteva zile, faţa îmi era acoperită de coji purulente, o mască hidoasă ce amintea prea puţin de cel ce fusesem cu puţin timp în urmă, şi când încercam să mănânc sau să vorbesc pielea îmi crăpa imperceptibil, sângerând şi provocându-mi usturimi ce mă aduceau deseori în pragul leşinului.
O transpiraţie fetidă însoţită de frisoane şi apatie mă înfăşura într-un linţoliu de chinuitoare neputinţă, devenisem o mumie vie, o putreziciune de care doar bunica se mai milostivea să se apropie. Îmi amintesc mâinile ei, mici şi zbârcite, singurele mâini care au mai îndrăznit să mă atingă de atunci. Acele mâini care mi-au uns pielea cu pomada blestemată, unsuroasă, cumpărată de la farmacie, pe cutia căreia se înşiruiau stranii cuvinte într-o limbă pe care nu o înţelegeam.

*

Deşi m-am născut bărbat, sunt confundat adeseori cu o femeie, în mare parte din cauza părului pe care l-am lăsat să crească lung, ca să-mi acopere oribilele cicatrici ce îmi brăzdează faţa. Îmi amintesc teroarea pe care am simţit-o când, jupuind în faţa oglinzii crusta ce îmi împresura fruntea şi obrajii, de sub fâşiile pătate de pansament am văzut răsărind clar chipul Liviei, surâsul ei monstruos de blând, aceleaşi buze pline, de culoarea cireşelor putrezite…
Ies rareori pe stradă din cauza zâmbetelor dezgustate pe care le întâlnesc pe feţele oamenilor. Doar pisicile care s-au aciuat în jurul casei mele şi care îmi calcă pragul mă privesc fără să mă judece. Văd în ochii lor o înţelegere mai presus de cea a semenilor mei. În nopţile fără lună mă târăsc spre bezna cimitirului şi acolo, în faţa mormântului celei ce am fost, jelesc nefericirea celui ce sunt. Vecinii m-au poreclit Nebunul cu pisici, dar îmi poţi spune, mai simplu, Livia.