Livia ( english version)

                                            LIVIA

                                                                                                        by Alin Dărângă

                                                                                       THE OBSIDIAN SUN SOCIETY

My dark childhood memories begin with the image of the house that I inhabit, a building as old and sad as a monastery, with its cold walls through which mice roam. Butterfly nymphs sleep in the crevices that cross these walls, waiting for the metamorphosis. Rust has bitten deep into the pale flesh of the old railing, decorated with wrought iron arabesques, that descends to the hideous darkness of the basement.

   I recall my often walks on the corridor, through the dreadful light that was dripping through the windows, listening to the terrifying groaning winds that wove their wet voices in a rough and doleful litany.

My grandmother disapproved the odious pleasures that I was engaged in, and each morning I had to swallow a rancid oily liquid that emitted a foul stink of rotten fish. She was hoping that this remedy will enhance my appetite and straighten my morbid compulsions, abnormal for a child of my age. Except for the persistent nausea that I was experiencing, its only effect was the attraction that I was casting upon homeless cats, the only beings that I have ever felt sympathy for.

I remember a melancholic summer afternoon, when silence reigned above the empty squares which I walked through during my solitary walk. Above dry fountains, wrinkled statues elongated thirsty shadows on the streets paved with cubic stone.

The silhouette of a girl was disquieting shriveled building walls, rolling a circle that seemed to expand and contract under the slanting rays of the sun. I was trying to draw something on the sidewalk with a piece of chalk, but my eyes stopped on  that circle, which seemed to wrap around it the facades and to elongate them to the horizon. Then I have seen the black arms of the cranes, looming on the sky, trying to rebuild the city from the ruins that the war had left behind.

     A giant statue of Apollo was rising from the leaf decorated marble columns that laid defeated under the rubble, and when the clock tower bells announced the end of an hour, the white body of the god seemed to startle easily, troubled by the chaos and the irrationality of the world that he had been thrown in.

  Later that day, my grandmother and I left to the cemetery. On our way we stopped in front of a sweetshop. Dusty chalk looking cakes were displayed in the window, covered with a pink icing and inside, on the counter, stood a scale, wrapped in grey paper, surrounded by jars full of sweets.

We bought a few candies  and passed by the hairdresser, where always a whiff of cologne perfume and talcum powder seemed to stand motionless in the air, heading towards the sinister cemetery gates. Bathed in that mysterious sunlight, the faces of the dead, as portrayed on the brown photos displayed on the tombs seemed crushed by regrets….

Learning how to read at that time, I tried to spell the names chiseled on the tombstones, but my favorite activity was robbing the trees that were growing on the graves. My grandmother forbade me to eat those fruits and warned me that they bared the fluids from the dead. Eating them would have lead to plague, but I could not help myself and sneak behind her, eating their juicy flesh.

Near the tomb of my grandfather  there stood a smaller one, covered by withered flowers, seared by the sun. A sad rustle sang among them and above, an old cherry tree bent expectantly over the boulders dried by drought. From its bark raisin was dripping amber tears…

I picked the few remaining cherries, raisined on the branches, and swallowed them all, with the stone.

They had a harsh, bloodlike taste and, for a second, I remembered what grandmother had told me. The cross stone was broken, covered by a layer of coarse moss, and my fingers managed to decipher the name Livia  but the other letters were too worn so that I could understand. The thick glass over the photo was cracked, scratching the oval of a pale face, framed by curls, blue eyes, shadowed by grief. So strange was the beauty of those eyes, that I dreamed about them that night. Their unnatural light seemed to give too much life to the one that should have slept forever in the shadow of that old cross.

   

  After twelve days I started to feel sick.  The walls of the narrow and poorly furnished room in which I lived seemed to fall upon me and my whole body was shaking uncontrollably  because of chills. The doctor who came to see me spoke softly with my grandmother, then scribbled a prescription and left. He supposed I got sick of smallpox and I had to be shut in the house for two weeks. Two weeks that had turned me into the monster I am now…

My skin was covered with pustules that irritated me to exasperation and nights were haunted by a fever that scorched my dreams with horrible fantasies. Most often, the face that I have seen in the cemetery appeared in my delirium and its eyes caused me a fascination mixed with horror. But the worst thing was the smile imprinted on the lips that turned to dust long ago, lips that kept whispering something, too dreadful for my childish mind…

   

After a few days my face was covered with purulent peel, a hideous mask too little reminiscent of the one I have been some time before. When I tried to speak or eat my skin cracked imperceptibly, bleeding and bringing me often on the verge of faint.

A fetid sweat accompanied by chills and apathy wrapped me in a shroud of painful weakness, I had become a living corpse , a decaying thing that only my merciful grandmother dared to approach. I remember her hands, small and wrinkled, the only hands that touched me ever since.

Those hands have anointed my skin with the cursed, greasy pomade brought from the African drugstore. On the box, strange, unknown words, in a language that I did not know were entwining ……

    

                                                                           *

Although I was born a man, I am often confused with a woman, mostly  because of the hair that I grew long, covering the horrible scars that furrow my face. I remember the terror that I have felt when I peeled down the crust that surrounded my forehead and cheeks, in front of the mirror. Under the stained bandage strips, I clearly saw rising Livia, her monstrous gentle smile,  the same full lips, the color of rotten cherries…………

  

I rarely leave my street because I meet disgusted smiles on the faces of people. Only cats that have sheltered around my house look at me without frowning. In their eyes I see beyond  the understanding of my peers.  On moonless nights I drag myself in the gloom of the cemetery and there, in front of the tomb  of the young  woman that I used to be I mourn the misery of the wrecked man. Neighbors nicknamed me  The Crazy Cat Lady  but you can  say simply, Livia………

Alin Dărângă - Livia

     Povestirea a apărut și aici : http://suspans.ro/literatura/proza/livia

   Amintirile din copilăria mea întunecată încep cu imaginea casei în care locuiesc, o clădire veche şi tristă ca o mănăstire, cu ziduri reci prin care fojgăiesc şoarecii. În crăpăturile zidurilor, nimfe de fluturi dorm, încarcerate în cămăşi de mătase, aşteptând metamorfoza. Rugina a muşcat adânc în carnea palidă, ornamentată cu arabescuri din fier forjat a vechii balustrade, care coboară în spirală treptele spre bezna hâdă a subsolului.
    Îmi amintesc cum mă opream adeseori pe coridor, în lumina bolnăvicioasă ce se prelingea prin ferestre şi ascultam înfiorat vaierul curenţilor de aer, ce îşi împleteau glasurile umede într-o litanie aspră şi melancolică.
Bunica mea dezaproba plăcerile odioase cărora mă dedam şi mă obliga să înghit în fiecare dimineaţă un lichid uleios şi rânced ce emana o miasmă de peşte împuţit. Spera că acest remediu îmi va creşte apetitul şi îmi va corija pulsiunile morbide, anormale pentru un copil de vârsta mea. Singurul efect pe care îl simţeam, în afară de o greaţă persistentă, a fost atracţia pe care o trezeam pisicilor vagabonde care au fost, de altfel, singurele fiinţe faţă de care am simţit vreodată simpatie.
    Îmi amintesc cu nostalgie după-amiaza unei zile melancolice de vară, în care liniştea stăpânea peste piaţetele pustii pe care le străbăteam în timpul plimbării mele solitare. Din mijlocul fântânilor arteziene secate statui zbârcite alungeau însetate umbre pe străduţele pavate cu piatră cubică.
   Silueta unei fetiţe neliniştea zidurile scorojite ale clădirilor, rostogolind un cerc ce părea să se dilate şi să se contracte sub razele piezişe ale soarelui. Încercam să desenez ceva pe trotuar cu o bucată de cretă, dar privirea mi s-a oprit asupra cercului, care părea să înfăşoare în jurul său faţadele clădirilor şi să le alungească spre orizont. Am văzut atunci cum pe cerul senin se profilau braţele negre ale macaralelor, ce se străduiau să ridice din ruină clădirile distruse de război.
   Dintre capitelurile de marmură decorate cu frunze care zăceau înfrânte sub moloz se ridica o statuie gigantică a lui Apollo, iar când clopotele din turn anunţau sfârşitul unui ceas, trupul alb al zeului părea să tresară uşor, tulburat de haosul şi iraţionalitatea lumii în care se afla.

   Mai târziu, în acea zi, am plecat cu bunica spre cimitir, şi pe drum ne-am oprit în faţa unei cofetării, în vitrina căreia erau expuse prăjituri acoperite de o glazură trandafirie, cu un aspect prăfuit, de cretă. Înăuntru, pe tejghea, trona un cântar acoperit cu hârtie cenuşie de împachetat şi înconjurat de borcane pline cu dulciuri.
Am cumpărat de câţiva bănuţi bomboane, apoi am trecut pe lângă frizerie, de unde adia mereu un parfum de apă de colonie şi de pudră de talc şi ne-am îndreptat spre poarta cimitirului. Scăldate în lumina aceea nespus de tainică a soarelui, chipurile defuncţilor, aşa cum apăreau în fotografiile cafenii de pe cruci, păreau strivite de regrete…
Învăţam să citesc în perioada aceea, aşa că încercam să silabisesc numele dăltuite dedesubt, dar mă lăsam repede păgubaş şi jefuiam pomii ce răsăreau pe unele morminte. Bunica îmi interzicea să mănânc fructele şi îmi povestea că sunt răsărite din trupurile morţilor, că mă voi îmbolnăvi de ciumă, dar nu mă puteam abţine şi muşcam pe furiş câte unul…
Aproape de cavoul bunicului era un mormânt mai mic, acoperit de coroane de flori care se uscaseră şi foşneau trist când le atingeam. Un cireş bătrân, din coaja căruia răşina se prelingea în lacrimi chihlimbarii aştepta gârbovit între bolovanii uscaţi de secetă. Am cules cele câteva cireşe stafidite care mai rămăseseră pe ramuri şi le-am înghiţit cu tot cu sâmburi.
Aveau un gust aspru, de sânge, şi în gând mi-au revenit vorbele bunicii, dar numai pentru o clipă… Crucea era crăpată, acoperită de un strat aspru de licheni, şi degetele mele reuşiseră să descifreze numele Livia, dar celelalte litere erau prea tocite ca să le pot înţelege. Sticla groasă care acoperea fotografia crăpase, zgâriind ovalul unui chip palid, încadrat de bucle, cu ochi albaştri, umbriţi de suferinţă. Atât de stranie le era frumuseţea, încât i-am visat în acea noapte şi lumina lor nefirească părea să dea prea multă viaţă celei ce ar fi trebuit să îşi doarmă somnul veşnic în umbra unei cruci atât de vechi.

   După douăsprezece zile am început să mă simt rău. Pereţii camerei strâmte şi sărăcăcios mobilate în care locuiam păreau să se prăbuşească asupră-mi şi tot trupul îmi tremura necontrolat din cauza frisoanelor. Medicul care a venit să mă vadă a discutat în şoaptă cu bunica, apoi a mâzgălit o reţetă şi a plecat. Presupunea că mă îmbolnăvisem de variolă şi a trebuit să stau închis în casă timp de două săptămâni. Două săptămâni care m-au transformat în monstrul care sunt acum.
Pielea mi se acoperise de pustule care mă iritau până la exasperare şi nopţile erau bântuite de o febră ce îmi pârjolea visele cu fantasme oribile. În delirul meu apărea cel mai des chipul pe care îl văzusem în cimitir, şi ochii săi îmi provocau o fascinaţie amestecată cu oroare. Dar cel mai îngrozitor era surâsul întipărit pe buzele care se transformaseră demult în ţărână, buze care şopteau mereu ceva, mult prea îngrozitor ca mintea mea de copil să poată înţelege.
După câteva zile, faţa îmi era acoperită de coji purulente, o mască hidoasă ce amintea prea puţin de cel ce fusesem cu puţin timp în urmă, şi când încercam să mănânc sau să vorbesc pielea îmi crăpa imperceptibil, sângerând şi provocându-mi usturimi ce mă aduceau deseori în pragul leşinului.
O transpiraţie fetidă însoţită de frisoane şi apatie mă înfăşura într-un linţoliu de chinuitoare neputinţă, devenisem o mumie vie, o putreziciune de care doar bunica se mai milostivea să se apropie. Îmi amintesc mâinile ei, mici şi zbârcite, singurele mâini care au mai îndrăznit să mă atingă de atunci. Acele mâini care mi-au uns pielea cu pomada blestemată, unsuroasă, cumpărată de la farmacie, pe cutia căreia se înşiruiau stranii cuvinte într-o limbă pe care nu o înţelegeam.

*

Deşi m-am născut bărbat, sunt confundat adeseori cu o femeie, în mare parte din cauza părului pe care l-am lăsat să crească lung, ca să-mi acopere oribilele cicatrici ce îmi brăzdează faţa. Îmi amintesc teroarea pe care am simţit-o când, jupuind în faţa oglinzii crusta ce îmi împresura fruntea şi obrajii, de sub fâşiile pătate de pansament am văzut răsărind clar chipul Liviei, surâsul ei monstruos de blând, aceleaşi buze pline, de culoarea cireşelor putrezite…
Ies rareori pe stradă din cauza zâmbetelor dezgustate pe care le întâlnesc pe feţele oamenilor. Doar pisicile care s-au aciuat în jurul casei mele şi care îmi calcă pragul mă privesc fără să mă judece. Văd în ochii lor o înţelegere mai presus de cea a semenilor mei. În nopţile fără lună mă târăsc spre bezna cimitirului şi acolo, în faţa mormântului celei ce am fost, jelesc nefericirea celui ce sunt. Vecinii m-au poreclit Nebunul cu pisici, dar îmi poţi spune, mai simplu, Livia.