A ballad of bones

           A BALLAD OF BONES

                                                                                  by Alin Dărângă

                                                                             The Obsidian Sun Society

I often recall those places, the marble columns fallen under coarse moss, the black, knarred  branches of the trees, the worn-out tombstones, covered by undecipherable inscriptions. I remember the white manor, perched on top of the loess hill, the endlessly melancholic September afternoons when I wandered, alone or accompanied by Hermann, under an unreal blue sky, searching for pheasant nests and gathering the fossils which drew hieratic rock carvings on  the fissured cliffs surrounding the lake.

Passing the butchers market, we used to buy barbecued sheep from old Omar, aghast by the  grinning skulls that were looking at us, skinned and bloody. Afterwards, we descended the cobbled streets to the tavern where, at night, women with ivory thighs used to dance with dervish-like moves. At daytime, this place was almost empty, so we sat at a table, ordered some wine and apricots and talked with the travelers who stopped to enjoy the shade of the tavern.

Hermann had an old bone flute, with strange inlays, received from abroad. He used to play melancholic, eerie songs which saddened me terribly, without knowing why and frightened away the cats sheltered in the surroundings, but the owner of the tavern seemed to enjoy them very much and always invited us to play.

I used to drag an ancient lute, trying to learn the craft and sometimes accompanied him, although I often preferred to drink and listen to Hermann singing.

                                                            *

Outside, a huge wave of snow was blown by the winter winds over the park, swallowing half of the tree trunks. Some patients are walking along the frost covered path, accompanied by relatives or friends. In the morning, when I drink my coffee, I like to check if my old fingers still obey, trying to lift the heavy stone statue that keeps my window closed and to sit it on the floor.

From the attic room which I inhabit I look into the sanatorium court. Ivy is creeping unimpeded on dilapidated walls and crawls over the old trees bark, as a Driade. Nurses have the feeling that I am looking at them and wave to me, smiling. I see some of them daily, for years now, but I am reluctant to approach.

I do not like their optimism, that warm touch on the shoulder that they believe to cure anything. Anything but the emptiness I feel since Hermann disappeared….

                                                              *

I wandered through the old cemetery, with my board and paints gathered together in a cloth bag, nibbled and stained. I hoped these places would inspire me so I had left Hermann sleeping and headed out to the market, where I had bought some bread and figs, then turned on the dusty trail, covered with weeds, the sound of my feet scaring away snakes and gray grasshoppers that hid in the withered bushes.

The air hung an aroma of wild thyme and rosemary…Sometimes, when I passed by a herd of goats I asked the child that was guarding them to fill up with milk a pot that I carried with me.

The goat would then obey the small, sunburned hands, bleating softly and foamy milk was spurting, warm and smelling like grass.

Perhaps the Devil urged me that day to avoid the vineyard, where scented juices was fermenting quietly hidden inside the ripen grapes, and to head for the cemetery, where slabs laid scattered like the bones of a giant, among the weeds hit by drought.

And it was still the Devil who pushed me forward to the grave of the Old Landlord, the one whom grandfather bitterly spoke about in the winter nights when the blizzard howled outside like a rabid wolf, above the chimneys, while grandmother was baking pumpkin pie.

We crouched beside the fireplace and listened enamored to the stories that our old man told, while twisting his parchment foil and filling it up with tobacco.

-          My beloved children, he sighed, smoothing his whitened moustache, there were times that you did not get to experience, and of which it might be useful for you to learn, so that you could understand how much blood and sweat your ancestors have shed on these lands…It happened when I was a lad, around these places, that there lived a cruel and evil landlord, as black-hearted as the cauldron on the bottom when you put it off the fire. And he received tribute from each of us, villagers, every year. If you did not give him what he considered to be his lawful right, he would send his servants to take the pig from your yard and the corn from your barn. I was married with a woman from another village back then. One year, there came a terrible drought, which arose a dry hot wind from the East, along with a red dust, that settled everywhere, on our faces, on the linens, on the food and over the water that the cattle and the horses drank. Elders said that it was a sign of dire times and war, but I was young and I used to make fun of their words, as you laugh now, while you watch the pie coming out of the oven. And I left the village to work when the lord came to take his toll. In front of our fence, my wife begged him to leave us just a little more time to get the money, she told him that the drought has withered the leaves of the plants, that the corn was not ripen yet and that she could not give him any of the pigs, because we would starve to death at winter. Then, the landlord glanced at her and started laughing.

-          Why are you laughing, My Lord?  Look, nothing remained to feed my child! We had a wonderful boy, he was three years of age, and he was hiding behind his mother’s skirt, staring at the landlord. The bastard laughed again, turned to his servants and cried:

-          Take everything that you can find! Look everywhere, I am sure that they have hidden away some gold from us!

Then, he whipped his horse and left. When I came home after two weeks I have found an empty yard and my wife in the grave, brokenhearted by grief. They have stolen everything, even her dowry, and they have ripped off her earrings. The landlord’s name was Dragomir. He died a month later, when his mansion burned to the ground. The servants have fled when ignited, but he was closed in a room with his lover and when he had realized the danger, it was too late. No one knew who set the fire, and nobody managed to find out, but you probably guess now…And they built a large stone tomb, and  they had put in his scorched bones, all that remained from him  after the fire. Afterwards, his only son fled abroad and nobody has seen him ever since….

                                                         *

So, there I was, in front of this cursed mausoleum, watched over by the granite statue of an angel, which stood there mourning, with an arm bent over his moss-covered forehead. Ruin seemed to have engulfed the whole building, only the carved head of a goat stood over the entrance, like a guardian of both life and death. I went in and descended the stairs covered by mould that lead to his crypt. Down there, among rotting boards, blackened by damp and spider webs that formed a curtain over the walls,  scattered bones laid squired, aged by the fire and the years. I touched them, hypnotized, and, without realizing, I began to reconstitute his body. And when I have finished my macabre work, I then realized that the femur was missing. And then I knew where Hermann has got his flute from…And I realized who Hermann was, and why he always avoided speaking about his father and grandfather. And then I felt hatred, the same hatred that I have felt in my oldman’s eyes and voice.

                                                             *

I am alone now, with my paintings and statues. I have left the village for decades. People said that I had left because I could not bare the loss of Hermann. The house we used to inhabit had burnt to the ground, and everybody, knowing how much Hermann enjoyed to drink and smoke, assumed that he had felt asleep with his cigarette lit…In the yard of the sanatorium, visiting hours are over and patients return to their rooms. A little girl looks up to me and smiles. I smile to her and sip some coffee. I had put too much sugar in it.. None of my visitors understand why I never carve bone statues and why I hate flute tunes. But you probably guess now…..

Alin Dărângă - Cântecul oaselor

Povestirea a apărut și aici: http://suspans.ro/literatura/proza/cantecul-oaselor

     Revăd uneori în minte acele locuri, colonadele de marmură prăbuşite sub licheni, arborii cu crengi negre, noduroase şi lespezile tocite, acoperite de inscripţii pe care încercam în van să le descifrez. Îmi amintesc cetatea albă care răsărea din dealul de loess, după-amiezile nesfârşit de melancolice de septembrie în care rătăceam, uneori singur, alteori însoţit de Hermann sub cerul ireal de senin, căutând cuiburi de fazani şi adunând fosilele care desenau basoreliefuri hieratice în faliile stâncoase de pe malul lacului.
Treceam prin piaţa măcelarilor, unde ne opream la bătrânul Omar şi cumpăram frigărui de oaie, înfioraţi de ţestele rânjite care ne priveau, jupuite şi însângerate. Coboram apoi uliţele pietruite spre taverna unde, seara, femei cu şolduri de fildeş dansau ameţitor, dar care ziua era aproape goală. Ne aşezam la una dintre mese, cumpăram vin şi caise şi intram în vorbă cu trecătorii care se opreau la umbră să se odihnească. Hermann avea pe atunci un flaut de os, gălbui, cu încrustaţii stranii, primit din străinătate, care scotea nişte sunete melancolice şi grave care mă întristau nespus, fără să ştiu de ce, şi speriau pisicile aciuate prin preajmă, dar care îi plăceau în mod deosebit proprietarului tavernei, care ne invita mereu la el ca să cântăm. Eu posedam o lăută veche pe care o târam zadarnic după mine, încercând să-i deprind meşteşugul şi uneori îl acompaniam, deşi preferam de cele mai multe ori să beau şi să îl ascult doar pe el cântând…

*

Afară, zăpada viscolită s-a aşternut într-un val uriaş peste parc, înghiţind pe jumătate trunchiurile copacilor. Câţiva pacienţi se plimbă printre băncile acoperite de gheaţă, însoţiţi de rude sau de prieteni. Îmi place ca dimineaţa, când îmi beau cafeaua, să verific dacă degetele bătrâne mă mai ascultă când încerc să ridic statuia grea de piatră ce ţine fereastra închisă şi să o aşez pe podea. De la fereastra mansardei în care locuiesc pot vedea în curtea sanatoriului. Privesc iedera care se târăşte nestânjenită pe zidurile dărăpănate şi pe coaja arborilor bătrâni, asemenea unei driade. Infirmierii au impresia că mă uit spre ei şi mă salută, pe unii îi văd zilnic, de ani buni, dar mă feresc să intru în vorbă. Nu îmi place optimismul lor, zâmbetul călduţ şi acea atingere pe umăr cu care ei cred că pot vindeca orice. Orice în afară de golul pe care îl simt de când Hermann a dispărut.

*

Rătăceam prin vechiul cimitir, cu planşeta şi vopselurile strânse într-o traistă de pânză, roasă şi pătată. Mă gândeam că acele locuri mă vor inspira, aşa că plecasem încă de dimineaţă, fără să îl mai trezesc, cumpărasem din piaţă curmale şi pâine şi pornisem pe drumeagul prăfuit şi acoperit de bălării, speriind cu paşii mei şerpii şi lăcustele cenuşii ce vieţuiau în vegetaţia uscată. În aer plutea o aromă sălbatică de cimbru şi rozmarin şi uneori, când treceam pe lângă câte o turmă de capre, îl rugam pe copilul care le păzea să îmi mulgă într-o ulcică pe care o purtam cu mine puţin lapte. Capra se supunea, behăind uşor, mâinilor mici şi arse de soare, şi laptele ţâşnea înspumat, cald şi mirosind a iarbă.
Diavolul, poate, m-a îndemnat în acea zi să ocolesc via, în care ciorchinii gălbui îşi dospeau nectarul tămâios şi să pornesc spre cimitirul alb, în care lespezile zăceau risipite asemenea oaselor unor uriaşi, printre buruienile pârjolite de secetă. Şi tot el m-a împins, poate, spre cavoul fostului moşier, bătrânul, cel despre care ne povestea cu amărăciune bunicul în serile de iarnă, în care viscolul urla ca un lup turbat afară, deasupra hornurilor, când bunica ne cocea plăcintă de bostan. Ne ghemuiam lângă vatra în care focul nu se stingea niciodată şi ascultam vrăjiţi poveştile pe care moşul ni le spunea, în timp ce îşi răsucea foiţa de pergament şi o umplea cu tutun.
― Dragii mei, ofta el, netezindu-şi cu palma mustaţa îngălbenită, au fost vremuri pe care voi nu le-aţi apucat şi despre care e bine să aflaţi, ca să ştiţi şi voi câtă sudoare şi cât sânge au vărsat bătrânii voştri pe pământul ăsta. A fost, pe vremea când eram flăcău, prin locurile astea, un boier crud şi rău, negru la suflet cum e ceaunul pe fund când îl iei de pe foc. Şi lua bir de la fiecare, an de an. De nu aveai să îi dai banii cuveniţi, trimitea slujitori de-ai lui şi îţi luau porcul din coteţ şi porumbul din hambar. Eu pe vremea aceea eram însurat cu o fată din alt sat. Şi într-un an a dat o secetă aşa cumplită, că nu aveai nici după ce bea apă. Şi se stârnise dinspre răsărit un vânt uscat şi fierbinte, ce seca rădăcinile buruienilor şi aducea cu dânsul un praf roşu ce se aşternea peste tot, pe chipurile oamenilor, pe albituri, pe mâncare, în apa vitelor şi a cailor. Bătrânii ziceau că e semn de vremuri cumplite şi de războaie, dar eram tânăr şi râdeam de vorbele lor, aşa cum râdeţi voi acum, când vedeţi cum iese plăcinta din cuptor. Şi eram plecat din sat cu treabă, când vine boierul să îşi ia birul. Nevastă-mea iese la poartă şi se roagă de el să ne mai păsuiască, de, a fost secetă şi porumbul nu s-a copt, s-a măcinat frunza şi s-a uscat, n-a mai rămas nimic din el, dacă dă din porci, nu mai avem ce mânca la iarnă. Atunci boierul o priveşte aşa, dintr-o parte, şi începe să râdă.
― De ce râzi, boierule, spune ea, uite, nu mai am ce da la copil de mâncare. Aveam un băiat frumos, trei ani făcuse, se ţinea şi el de fusta mamă-sii şi se uita la dânsul. Ăsta râde iară, se întoarce spre slugoii lui şi zice:
― Luaţi tot ce găsiţi. Căutaţi peste tot, sigur au ascuns de noi ceva aur. Dă pinteni apoi calului şi se duce. Când am venit acasă, după două săptămâni, am găsit ograda pustie şi pe nevastă-mea la cimitir. Murise de inimă rea, îi luaseră toată zestrea, îi smulseseră până şi cerceii din urechi. Pe boier îl chema Dragomir. A murit la o lună după aceea, când i-a ars conacul din temelii. Slugile au fugit când s-a aprins, dar el era închis cu ibovnica într-o cameră şi când şi-a dat seama de primejdie a fost prea târziu. Nimeni n-a ştiut cine a pus focul, s-a făcut anchetă de la Capitală, dar n-au reuşit să afle. Voi acuma ştiţi cine l-a pus. Şi i-au făcut cavou mare de piatră, au adus meşteri din Italia de l-au zidit. Si au îngropat acolo oasele, că doar ele au rămas nemistuite de flăcări. Iar băiatul lui a plecat în străinătăţi şi nimeni nu l-a mai văzut de atunci.

*

Şi acum mă aflam în faţa acestui mausoleu blestemat, deasupra căruia statuia unui înger veghea melancolică, cu braţul sprijinit de granitul acoperit de muşchi. Aici, ruina părea a fi cuprins întreaga construcţie, doar capul unui ţap, sculptat în basorelief deasupra intrării, părea să mai arate că există viaţă în jur. Am intrat şi am coborât treptele mucezite ce duceau spre criptă. Acolo, învălătucite în pânze de păianjen, printre scânduri putrezite, negre de umezeală, zăceau risipite oasele boierului, îngălbenite de vreme. Le-am atins, fără să vreau, şi am început, fără să-mi dau seama, să-i alcătuiesc la loc trupul. Erau toate oasele, doar femurul şi tibia lipseau. Şi atunci am priceput de unde avea Hermann flautul şi cum şi-l procurase. Şi am înţeles cine era Hermann, de ce evita mereu să vorbească despre tatăl şi bunicul său. Şi atunci am simţit ura, ura pe care o simţisem în glasul şi în privirea moşului meu.

*

Sunt singur acum, cu statuile şi tablourile mele. Am părăsit de zeci de ani satul. Lumea zicea că din cauza suferinţei pe care mi-a pricinuit-o moartea lui Hermann. Casa arsese până la temelie şi toţi, ştiind cât bea Hermann şi cât îi plăcea să fumeze, au presupus că adormise cu ţigara aprinsă. În curtea sanatoriului, orele de vizită s-au încheiat şi pacienţii se întorc în camerele lor. O fetiţă priveşte în sus spre mine şi zâmbeşte. Zâmbesc şi eu şi sorb din ceaşca de cafea. I-am pus prea mult zahăr. Nici unul din cei care mă vizitează nu înţeleg de ce nu sculptez niciodată în os şi de ce nu îmi place muzica de flaut. Dar acum tu ştii.