Alin Dărângă- Mirtuman

http://suspans.ro/literatura/proza/mirtuman

Mirtuman

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor: Alin Dărângă

Pentru Ioana, căreia i-am tulburat somnul

1. Omul de turtă dulce

Sala de mese a cabanei este aproape pustie. Se apropie ora închiderii şi bucătăria zace sub mormanele de vase murdare. Aske îşi desface şorțul pătat şi îl agață de cântarul de lângă uşă.
― A fost cam puțină lume azi, râde el, aprinzându-şi o țigară. Nu că m-aş plânge.
Fata oftează şi îşi clăteşte brațele acoperite de spumă sub jetul rece de apă. Priveşte în jurul său, la polonicele acoperite de sosuri, la masa mânjită de sânge şi la cojile de ceapă şi de cartofi de pe podea.
― N-o să termin de curățat astea nici până dimineață, se plânge, aşezându-se lângă el. Îi smulge țigara dintre degete şi trage însetată un fum, dar se îneacă şi începe să tuşească. Îl priveşte chiorâş, cu ochii înlăcrimați, apoi izbucneşte în râs.
― De ce râzi? întreabă Aske, scoțând din pachet altă țigară. Să ştii că nu te ajut, e treaba ta să faci curat…
― Nu de asta râdeam. A venit azi una care m-a întrebat dacă aripioarele de pui sunt dezosate.
Râd amândoi, scuturând pe jos scrumul țigărilor. Pe peretele de deasupra lor, lipit cu bandă adezivă, atârnă un semn cu FUMATUL INTERZIS.
― Ai mai scris ceva? întreabă el, cu ochii ațintiți asupra vaselor murdare.
― Da, aseară. Nu e cine ştie ce, nici măcar n-am terminat, am scris doar vreo două pagini.
― Uite cum facem. Spăl eu astea în locul tău şi după aia îmi citeşti ce ai scris. E ok?
―  Excelent. Dacă promiți că nu mă mai întrerupi când citesc şi dacă nu râzi de mine.
― Bine. Du-te şi te schimbă, într-un sfert de oră sunt şi eu gata.
― O să-ți ia cel puțin o oră să termini tot…
― Lasă, mă descurc eu. Ai la tine ce ai scris?
― Da, facem o cafea şi citim în sala de mese.
― Sper să fie bună povestirea, îi şopteşte Aske, privind-o sinistru. Altfel, mâine, supa va avea gust de parfum şi carnea va fi ceva mai ațoasă.
Ulna îi zâmbeşte şi se îndreaptă către vestiar. Din bucătărie se aude zdrăngănitul oalelor ce se prăbuşesc în chiuvetă, amestecat cu urletele unei trupe de death metal ce răzbat din casetofonul mic, portabil. Aşa face Aske mereu. Îi spală vasele în schimbul unei poveşti, în fiecare seară când nimeresc amândoi pe aceeaşi tură. Un schimb echitabil, se gândeşte ea, desfăcându-şi nasturii cămăşii.

*

Stau amândoi la masa de lângă fereastră, privind soarele bolnav care apune deasupra munților. Ulna toarnă cafeaua în căni, apoi deschide caietul cu coperte negre, pe care l-a scos din rucsac.
― Sunt gata, o anunță Aske, strângându-şi picioarele sub el.
― Ok. Se numeşte Omul de turtă dulce. Printre arțarii răzleți, cu frunzele scorojite de secetă, şoseaua se întinde leneşă, asemenea unei reptile împietrite. Bătrânul se opreşte şi îşi şterge cu mâneca sudoarea amestecată cu praf ce i s-a închegat pe obraji, apoi se opinteşte şi împinge mai departe căruciorul vechi, aplecându-şi înainte trupul înalt şi uscățiv. Roțile scrâşnesc ruginite, îndemnându-se una pe alta, iar vopseaua albastră, cojită, se scutură în pulberea drumului, dezvelind pielea încinsă a tablei.
Oraşul se leagănă pe pânza de plumb topit a orizontului. Bătrânul îşi ridică pălăria cu boruri largi, tocite, stoarce batista ce i s-a lipit de țeasta pleşuvă apoi desțepeneşte roțile dintre mărăcinii uscați ce se rostogolesc pe drum şi porneşte mai departe. Soarele diluează umbra căruciorului şi a omului peste păpădiile bete de lumină, ce şi-au dezvelit impudice inflorescențele.
Spre amurg, când pe acoperişuri smoala care în timpul zilei se schimbase într-o mlaştină fierbinte începe să se răcească, scârțâitul căruciorului se aude pe străduțele de la marginea oraşului.
În aer pluteşte un parfum dulceag de caise coapte, iar vrăbiile care au avut ghinionul să se aşeze pe smoala topită rămân captive, pradă umbrelor ce se furişează tăcute printre streşini.
Bătrânul sprijină căruciorul de gardul părăginit al unei case şi priveşte în jurul său. Haina uzată, neagră se zvântă în răcoarea serii, spânzurată de mânerul căruciorului.
Îşi răsuceşte o țigară, o aprinde şi în lumina jarului barba sa țepoasă înghite lacomă fumul iute şi aromat.
O mâță mare, cenuşie se spală pe acoperişul casei, printre fulgii jumuliți şi însângerați ce s-au lipit de smoală.

*

Ulna se opreşte din citit şi înalță ochii spre el.
― Ce părere ai, până acum?
― Sadică, îmi place, răspunde Aske, umplând din nou cănile cu cafea. Citeşte mai departe.

*

Bătrânul macină cuişoarele, scorțişoara şi piperul într-un vas de fontă. Nu poate auzi mojarul izbindu-se de pereții groşi ai vasului, cum nu poate auzi nici bătaia discretă în uşă. Într-o covată, aluatul alb şi elastic dospeşte acoperit cu o pânză curată. Uşa se deschide şi bătrânul ridică privirea. O femeie tânără stă în prag şi îi zâmbeşte.
― Bună ziua! V-am adus cheia! Câte zile rămâneți la noi?
Ridică din umeri, apoi îşi mişcă îndecis degetele. Trei zile, poate patru…
― A, dumneavoastră nu vorbiți, am uitat! Femeia râde, fâstâcită. Priveşte în jurul ei în cameră şi vede covata acoperită de ştergar, cutiile metalice în care bătrânul ține condimentele, cuptorul în care flăcările dansează neliniştite. Faceți turtă dulce? Ce o să se mai bucure fetița mea, Elsa! Dacă aveți nevoie de ceva, sunt în curte, partea asta de casă o închiriem de când a murit soțul, nu mai locuim în ea, dar mai lucrez în grădină, zilele astea am de cules porumbul, lumea zice că până de Sfântul Ilie plouă cu grindină. Ei, degeaba vorbesc, dumneavoastră nu mă auziți. Vă las cheia pe masă, lângă țigări!

*

― Ai uitat ghimbirul, o întrerupe Aske. Şi ce face, o violează până la urmă?
― Copil nebun ce eşti! Ai răbdare! Ulna priveşte pe fereastră grăuntele de soare care a mai rămas deasupra munților. Hai, că se întunecă, îți mai citesc vreo câteva pasaje şi gata.

*

Gaspar ridică bolovanul deasupra capului. Fața pistruiată i se umbreşte pentru o clipă, asemenea unei planete eclipsate, apoi brațele coboară, eliberând povara ce se prăbuşeşte peste trupul mic şi moale.
― Ai omolât-o! țipă Elsa. Mi-ai omolât pisica!
Lacrimile i se preling pe obraji şi se repede asupra băiatului de două ori mai mare ca ea, lovindu-l cu pumnii săi mici, încleştați şi cu fața schimonosită de ură. Gaspar râde şi o priveşte răutăcios.
― Aşa îți trebuie, proasto! M-a zgâriat!
― Nu te-a zgâliat! Mi-ai omolât pisica!
Femeia iese în pragul casei, cu un lighean de rufe în brațe.
― Ce s-a întâmplat, Elsa? De ce plângi?
Gaspar fuge, iar fetița se apleacă şi ridică la piept pisica. Umerii i se zguduie de plans.
― Dumnezeule! exclamă Helga. Cine a făcut asta?
― Gaspal! Mi-a omolââât pisicuțaaa!
― Treci în casă! Las-o jos, Doamne, las-o jos!
― Nuuuuu! Mi-a omolâââtoooo!!
Femeia încearcă să-i smulgă din brațe trupul zdrobit şi moale. Pe pieptul alb al rochiței se lățeşte o pată mare de sânge. Ochii sticloşi ai pisicii privesc, fără să vadă, spre cer…

*

Aske o priveşte lung, apoi stinge țigara în grămada de chiştocuri din scrumieră.
― Şi cum se termină?
― Păi, mă gândeam că bătrânul vede de la fereastră toată scena, îl pândeşte seara, îl omoară, apoi îi macină oasele şi face din ele turtă dulce… răspunde Ulna, mâzgălind colțul caietului.
― Eu zic să te mai gândeşti. Hai să mergem, se întunecă.

*

Încuie uşa cabanei şi se îndreaptă către motocicleta care stă sprijinită de buştenii de sub şopron. La una dintre ferestrele de la etaj s-a aprins o lumină, semn că bătrâna doamnă Pechman se pregăteşte de culcare. Mestecenii îşi scutură frunzele peste şoseaua umedă, până departe, spre oraş. Aske priveşte indicatorul ruginit ce se ridică dintre ierburile de la marginea drumului. Cucuvelele zboară în cercuri joase deasupra pădurii şi luna îşi aruncă primele raze printre ramurile arborilor. Din bălțile pe care ploaia le-a întins dimineață peste asfaltul întunecos se ridică, tot mai puternic, orăcăitul broaştelor.
Ulna se aşează pe locul din spate al motocicletei şi trage adânc în piept aerul răcoros al serii, privind peste vârfurile copacilor luna mare şi albă, săgetată de zborul răzleț al liliecilor. Sunt primele zile ale toamnei şi în câteva săptămâni, în pădure se vor mai auzi doar frunzele  ce se desprind din coronament, alunecând spre sol, însoțite de glasul cerbilor singuratici.

2. Un timbru în clasorul morții

Printre tulpinile trestiilor, scufundate în apele râului, lipitorile alunecă mute, reci şi însetate de sânge. Motorul mârâie furibund, înghițind drumul acoperit de frunze veştede, strecurându-se prin vântul negru ce coboară dinspre munți. Trece peste traversele de fier ale podului care se agață de malurile râncede, acoperite de mătasea-broaştei şi de cochiliile tăioase ale scoicilor şi se apropie de statuile din vechiul cimitir pe care pădurea l-a luat în stăpânire.
Un loc părăsit, ascuns de rădăcini ce şi-au săpat drum printre lespezile crăpate şi vărgat de umbrele mestecenilor. Aske opreşte motorul şi se îndreaptă către gura putredă a gropii comune, în bezna căreia şobolanii se târăsc printre oasele mucezite. Ulna simte răceala criptelor cum urcă spre ei, însoțită de miasma inconfundabilă, dulceagă, a cărnurilor descompuse, amestecată cu fermentația bacteriilor din mocirla fluviului.
― Eşti sigur că nu e nici un pericol? întreabă ea, agățându-se, fără să îşi dea seama, de umărul băiatului.
― Dacă nu e nici un pericol, nu e nici o distracție, o asigură el, deschizând uşa capelei.

*

De-a lungul pereților, aşezate în posturi groteşti, rămăşițele omeneşti îl întâmpină ca pe un vechi prieten, iedera se înfăşoară prin orbitele seci şi frunzele sale acoperă geometria sinistră a rânjetelor de calcar. Unul dintre pereți este în întregime acoperit de un poster ce îl înfățişează pe Jim Morrison cu brațele desfăcute ca într-un dans şamanic, cu privirea întunecoasă şi descentrată. În jurul lor păienjenii țes poduri de mătase între hârcile palide. Aske reglează lumina lămpii şi deschide o sticlă de vin.
Nimeni nu îi poate găsi aici, ascunzătoarea este perfectă, i-a arătat-o Vladimir cu un an în urmă, când se întrecuseră cu motocicletele dincolo de podul care spânzura peste negurile ce se ridicau din apele fluviului. Cețurile se desfăceau din apele murdare asemenea unor duhuri, cu mantii lăptoase spânzurând peste balustrada înghețată şi se înfăşurau în jurul unei coloane de abur ce urca spre cerul roşiatic de iarnă. Părea o procesiune a morților şi poate că asta şi era, dacă te gândeai câți nenorociți îşi luaseră viața sărind de pe podul acela. La un moment dat, ceața era atât de deasă încât nu mai vedeau nimic în jurul lor, în afară de arcada neagră  ce plutea undeva, la zece metri deasupra capetelor lor. Atunci Vladimir îi propusese să se întreacă până la cimitirul de la marginea pădurii. Era curată nebunie să te urci pe motor în acea noapte, dar ca să mai şi goneşti cu o sută de kilometri pe oră prin hârtoapele alea în care îşi înțărcase dracul plozii însemna să dansezi cu moartea şi să-ți mai şi placă. Lui Aske îi venise atunci în minte un vers dintr-un  cântec al celor de la The Doors, I touched her thigh and Death smiled, apoi mintea i se oprise, în timp ce rafale de vânt încărcate cu aşchii de gheață îi biciuiau obrajii.
Vladimir era undeva în față sau în urmă, nu îl mai vedea, râdea ca un smintit şi se aştepta ca în orice clipă motocicleta să se izbească de a lui sau de parapeții şubrezi ai podului. Ceva rău şi vesel părea să călărească alături de el în negură, purtat de aripile vântului rece, coborât de pe tronul vânăt al lunii ce se zbătea între nori ca un copil posedat de diavol, ceva ce îi făcea sângele să clocotească şi să spumege furios. Se oprise exact în fața porților cimitirului, nici el nu ştia cum, ar mai fi fost nevoie doar de câțiva metri ca să se facă zob.
Celălalt îl aştepta râzând, cocoțat pe un monument funerar, cu o țigară de marijuana atârnând în colțul buzelor şi cu motorul sprijinit de una dintre statuetele ce jeleau de mama focului vreun mort pe care rudele îl uitaseră demult, ocupate să-şi sfâşie beregata înaintea testamentului.  Îl condusese apoi, clătinându-se, spre ruina capelei şi îi arătase osemintele învăluite de brumă.
Vladimir îşi găsise sfârşitul la câteva luni după aceea, intrase cu motocicleta într-un copac, culmea, ziua în amiaza mare, vara, ca şi cum cel care i-ar fi condus în acea noapte de sfârşit de noiembrie prin cețurile dese de pe pod ar fi venit să-şi ia înapoi marioneta şi să o ducă în lumea de dincolo de neguri.

*

Aske soarbe ultimele picături de vin din sticlă şi o aşează pe podeaua acoperită de rămurele uscate. Din casetofonul cu baterii aşezat lângă ei, vocea lui Morrison curge asemenea valurilor pe o plajă pustie. … the killer awoke before dawn… he put his boots on… scoate din rucsac o cutie mică de lemn, o desface şi rulează o țigară.
― Ce e asta, iarbă? întreabă Ulna, răsucind între degete cutiuța.
― Haşiş. Vrei şi tu?Am şi LSD….
― Nu cred că e bine… ok, dă-mi să trag un fum..
Ochii li se rostogolesc peste cap în orbitele încercănate… and he came to a door, and he looked inside…brațul ei cade moale pe pieptul lui Aske şi spuma vineție a vinului, amestecată cu salivă i se scurge printre buze…Father? Yes, son? I want to kill you…Mother..I want to…timbrul de LSD, ascuns pe jumătate sub capacul cutiei, pare o marcă valoroasă şi veche lipită în clasorul morții…

3. Trei şi-un sfert

Se zvârcoleşte în aşternutul vâscos şi rece… era un maidan părăsit, zgâriat de desene în cretă şi de… cioburi împrăştiate printre pagini mototolite din reviste pornografice, mânjite de excremente… tabloul mic din hol, cu ramă ovală, înfățişând o mănăstire suspendată… lămpile de gaz din cămară, mingea albastră cu buline albe, pe care o pierduse când era copil şi bufnița împăiată care îi bântuia visele, cu ochii țintuiți de cercuri de aur… turnul Eiffel scufundat cu vârful în jos în pământul negru, în care mişunau coropişnițe şi râme grase, roşii… păpuşa cu ochi mari, albaştri, cu care mama nu o lăsa niciodată să se joace, sufocată de dantelele rochiței ce îi acoperea trupul de porțelan chinezesc… miriapodul galben cu negru care se scurgea din capul spart al păpuşii… luminile albe ale spitalului şi gustul de pansament… broasca arsă pe micul rug de crengi şi dansul sălbatic al copiilor, mânjiți pe fețe şi urlând incantații păgâne… hai la groapa… cu furnici… aici… nu e aici… pe coada lui scria… cine nu e gata, îl iau… monştrii de pe plajă, cu țeste rânjite de mort, în orbitele cărora luna îşi scurgea otrava razelor… călugărițele cu coarne şi cu fețe acoperite, ce păreau să îl supună unui ritual îngrozitor…. Paştele, cu mieii jupuiți atârnând în cârlige şi luminile din cimitir, ce dansau printre mormintemoliastrivitădepereteleliftuluiopriviseprețdecâtevaminuteşipesteimagines-asuprapusicoanaunuiîngercuaripiledesfăcuteşicuocoasăînmâinistatuia   zeiței, cu sânii dezveliți de dalta unui sculptor din antichitate, căruia i se arătase în vis.. fata se dezbracă încet în fața oglinzii… piciorul amputat şi proteza… nuvreaunupotnuştiudacănupoțiteajutdacănuştiiteînvățdantelaalbămireasacupisicaalbăînbrațe… cartea de tarot… cupa cu vin de împărtăşanie şi miriapodul… vaietul erotic şi sinistru al pisicilor din pivnițe… copiii înecați în pivniță cu vin… nebunul cu zâmbet blajin care spunea poveşti de groază… DACĂNUVREITEOBLIG!!!!!!!!!!!

*

Tresare când aude ecoul înăbuşit al bocancilor ce se furişează pe coridor. Un  sunet greoi şi înfundat, amestecat cu gâlgâitul apei ce se scurge prin conducte şi cu lătratul îndepărtat al câinilor, afară, în noapte. Aske doarme lângă ea, îi e teamă să-l trezească, îi ghiceşte conturul trupului ghemuit la marginea patului şi întinde brațul spre ceasul de pe noptieră. Unu şi jumătate. Îşi aminteşte că fumau haşiş în capela din vechiul cimitir, apoi… nimic. Probabil că leşinase şi o adusese acasă la el. Cel ce se târăşte pe coridorul pustiu pare să se răzgândească, se opreşte pentru câteva clipe, apoi coboară încet scările. Ulna se ridică din pat şi se îndreaptă către fereastră. Lumina străzii se scurge printre jaluzele, acoperindu-i goliciunea cu benzi de umbră. Aşteaptă să îl vadă ieşind din bloc, cu inima bătând haotic în cuşca toracelui. Aude scârțâitul rău al uşii de la intrare şi pândeşte. Umbra se desprinde din bolta viței-de-vie ce acoperă parterul şi, fără să vrea, Ulna închide ochii. Îi deschide imediat, ruşinată, dar străinul pare că s-a topit în pământ.
Dintre maşinile parcate pe trotuar, un câine mare, cenuşiu se apropie de fereastră şi priveşte în sus, de parcă ar simți că ea stă acolo, ascunsă. Îi simte privirea sălbatică înfigându-se într-a ei, ochii galbeni şi singuratici ce o fixează mut şi camera se roteşte în jurul său, cu glasuri de spaime ce o târăsc spre haosul nebuniei. Se întoarce în pat, tremurând, şi se gândeşte dacă e cazul să-l trezească pe Aske, dar tânărul doarme adânc şi geme în somn. Se lipeşte de el, încercând să îşi alunge temerile. Probabil e doar un bețiv, îşi spune, şi simte cum trupul cald de lângă ea o linişteşte. Am băut prea mult şi am fumat porcăria aia, mâine dimineață o să râdem amândoi…

*

Adoarme, dar după câteva clipe (cum poți şti când au trecut câteva clipe în întuneric? se întreabă) aude iarăşi paşii ce se târăsc pe coridor. Limbile fosforescente ale ceasului arată ora trei şi un sfert. Ora la care muribunzii îşi dau duhul, ceasul rău în care în luminişuri de pădure vrăjitoarele îngroapă banul de argint sub rădăcina mătrăgunei. Se ridică şi se apropie încet de uşă, încercând să nu facă zgomot. Bocancii grei răsună din nou în capătul scărilor, dincolo de lemnul subțire, apoi se opresc. Cu urechea lipită de uşă, aşteaptă să audă sunetul paşilor ce se apropie. Celălalt ajunge în fața ei, pe partea cealaltă şi îşi lipeşte şi el urechea de uşă. Este atât de aproape încât îi aude răsuflarea hârâită. Aproape că îi simte izul puturos de fiară ce se ridică din haina veche, în care l-au îngropat, în buzunarele căreia, învelite în hârtie de ziar, îşi ține ascunse lamele pătate de sânge. Acum ştie cine este, sau cine a fost, mai bine zis, ştie că s-a întors ca să îl ia şi pe Aske în lumea de dincolo de neguri… poate şi pe ea…
Țipă, şi Aske sare din pat şi aprinde lumina. Pletele îi atârnă dezordonate peste obrazul neras şi o priveşte buimac, orbit de becul în jurul căruia un fluture de noapte a început să zboare, bezmetic.
― Ce este? Mâna lui i se lasă pe umărul gol şi Ulna tresare.
― E aici, şopteşte ea, cu ochii măriți de groază. E în spatele uşii!
― Cine mama dracului să fie aici la ora asta? Ai visat!
― E aici, îți spun!
Aske scoate satârul greu din spatele maşinii de spălat, descuie uşa şi aruncă o privire încruntată de-a lungul coridorului pustiu.
― Ai visat, hai înapoi în pat!
― Era aici… l-am auzit… avea buzunarele pline de lame… haina cu care îl îngropaseră… aici.

4. Soarele de obsidian

Aske desprinde degetele din jurul țepuşei. În lumina lunii, buzele mormântului stau răsfrânte  ca după un viol. Cadavrul, înnegrit de putreziciune, îi priveşte cu ochii goi. Tânărul desface buzunarul hainei, şi din el cad câteva lame ruginite, acoperite de sânge. Sânge roşu. Proaspăt.  Fata îşi acoperă gura şi nasul cu palma, apoi icneşte scurt şi varsă, sprijinindu-se de cruce.
― Îmi spunea că se  făcuse frate cu Necuratul. Venise odată prietena lui să mă roage să vorbesc cu el, se schimbase, nu se mai înțelegeau. Îmi povestise, ultima oară când ne-am văzut, înainte de accident, că descoperise lumea de dincolo de neguri, aşa îi zicea el. Îşi schimbase şi numele de familie, îşi spunea Mirtuman, zicea că aşa se numea în rusă locul acela în care avea să plece, eu credeam că glumeşte, dar… Dacă nu te-aş fi crezut, am fi fost, poate, amândoi lângă el acum…
Cucuvelele se rotesc în cercuri strânse deasupra pădurii. În liniştea cimitirului se aud doar broaştele orăcăind dinspre mlaştina din pădure şi plânsetul Ulnei. Aske îşi aprinde o țigară şi începe să acopere la loc mormântul. Pe piatra funerară, încastrat în marmura albă, soarele de obsidian pare un ochi bolnav ce s-a deschis, pentru o clipă, ca să-i privească…

A ballad of bones

           A BALLAD OF BONES

                                                                                  by Alin Dărângă

                                                                             The Obsidian Sun Society

I often recall those places, the marble columns fallen under coarse moss, the black, knarred  branches of the trees, the worn-out tombstones, covered by undecipherable inscriptions. I remember the white manor, perched on top of the loess hill, the endlessly melancholic September afternoons when I wandered, alone or accompanied by Hermann, under an unreal blue sky, searching for pheasant nests and gathering the fossils which drew hieratic rock carvings on  the fissured cliffs surrounding the lake.

Passing the butchers market, we used to buy barbecued sheep from old Omar, aghast by the  grinning skulls that were looking at us, skinned and bloody. Afterwards, we descended the cobbled streets to the tavern where, at night, women with ivory thighs used to dance with dervish-like moves. At daytime, this place was almost empty, so we sat at a table, ordered some wine and apricots and talked with the travelers who stopped to enjoy the shade of the tavern.

Hermann had an old bone flute, with strange inlays, received from abroad. He used to play melancholic, eerie songs which saddened me terribly, without knowing why and frightened away the cats sheltered in the surroundings, but the owner of the tavern seemed to enjoy them very much and always invited us to play.

I used to drag an ancient lute, trying to learn the craft and sometimes accompanied him, although I often preferred to drink and listen to Hermann singing.

                                                            *

Outside, a huge wave of snow was blown by the winter winds over the park, swallowing half of the tree trunks. Some patients are walking along the frost covered path, accompanied by relatives or friends. In the morning, when I drink my coffee, I like to check if my old fingers still obey, trying to lift the heavy stone statue that keeps my window closed and to sit it on the floor.

From the attic room which I inhabit I look into the sanatorium court. Ivy is creeping unimpeded on dilapidated walls and crawls over the old trees bark, as a Driade. Nurses have the feeling that I am looking at them and wave to me, smiling. I see some of them daily, for years now, but I am reluctant to approach.

I do not like their optimism, that warm touch on the shoulder that they believe to cure anything. Anything but the emptiness I feel since Hermann disappeared….

                                                              *

I wandered through the old cemetery, with my board and paints gathered together in a cloth bag, nibbled and stained. I hoped these places would inspire me so I had left Hermann sleeping and headed out to the market, where I had bought some bread and figs, then turned on the dusty trail, covered with weeds, the sound of my feet scaring away snakes and gray grasshoppers that hid in the withered bushes.

The air hung an aroma of wild thyme and rosemary…Sometimes, when I passed by a herd of goats I asked the child that was guarding them to fill up with milk a pot that I carried with me.

The goat would then obey the small, sunburned hands, bleating softly and foamy milk was spurting, warm and smelling like grass.

Perhaps the Devil urged me that day to avoid the vineyard, where scented juices was fermenting quietly hidden inside the ripen grapes, and to head for the cemetery, where slabs laid scattered like the bones of a giant, among the weeds hit by drought.

And it was still the Devil who pushed me forward to the grave of the Old Landlord, the one whom grandfather bitterly spoke about in the winter nights when the blizzard howled outside like a rabid wolf, above the chimneys, while grandmother was baking pumpkin pie.

We crouched beside the fireplace and listened enamored to the stories that our old man told, while twisting his parchment foil and filling it up with tobacco.

-          My beloved children, he sighed, smoothing his whitened moustache, there were times that you did not get to experience, and of which it might be useful for you to learn, so that you could understand how much blood and sweat your ancestors have shed on these lands…It happened when I was a lad, around these places, that there lived a cruel and evil landlord, as black-hearted as the cauldron on the bottom when you put it off the fire. And he received tribute from each of us, villagers, every year. If you did not give him what he considered to be his lawful right, he would send his servants to take the pig from your yard and the corn from your barn. I was married with a woman from another village back then. One year, there came a terrible drought, which arose a dry hot wind from the East, along with a red dust, that settled everywhere, on our faces, on the linens, on the food and over the water that the cattle and the horses drank. Elders said that it was a sign of dire times and war, but I was young and I used to make fun of their words, as you laugh now, while you watch the pie coming out of the oven. And I left the village to work when the lord came to take his toll. In front of our fence, my wife begged him to leave us just a little more time to get the money, she told him that the drought has withered the leaves of the plants, that the corn was not ripen yet and that she could not give him any of the pigs, because we would starve to death at winter. Then, the landlord glanced at her and started laughing.

-          Why are you laughing, My Lord?  Look, nothing remained to feed my child! We had a wonderful boy, he was three years of age, and he was hiding behind his mother’s skirt, staring at the landlord. The bastard laughed again, turned to his servants and cried:

-          Take everything that you can find! Look everywhere, I am sure that they have hidden away some gold from us!

Then, he whipped his horse and left. When I came home after two weeks I have found an empty yard and my wife in the grave, brokenhearted by grief. They have stolen everything, even her dowry, and they have ripped off her earrings. The landlord’s name was Dragomir. He died a month later, when his mansion burned to the ground. The servants have fled when ignited, but he was closed in a room with his lover and when he had realized the danger, it was too late. No one knew who set the fire, and nobody managed to find out, but you probably guess now…And they built a large stone tomb, and  they had put in his scorched bones, all that remained from him  after the fire. Afterwards, his only son fled abroad and nobody has seen him ever since….

                                                         *

So, there I was, in front of this cursed mausoleum, watched over by the granite statue of an angel, which stood there mourning, with an arm bent over his moss-covered forehead. Ruin seemed to have engulfed the whole building, only the carved head of a goat stood over the entrance, like a guardian of both life and death. I went in and descended the stairs covered by mould that lead to his crypt. Down there, among rotting boards, blackened by damp and spider webs that formed a curtain over the walls,  scattered bones laid squired, aged by the fire and the years. I touched them, hypnotized, and, without realizing, I began to reconstitute his body. And when I have finished my macabre work, I then realized that the femur was missing. And then I knew where Hermann has got his flute from…And I realized who Hermann was, and why he always avoided speaking about his father and grandfather. And then I felt hatred, the same hatred that I have felt in my oldman’s eyes and voice.

                                                             *

I am alone now, with my paintings and statues. I have left the village for decades. People said that I had left because I could not bare the loss of Hermann. The house we used to inhabit had burnt to the ground, and everybody, knowing how much Hermann enjoyed to drink and smoke, assumed that he had felt asleep with his cigarette lit…In the yard of the sanatorium, visiting hours are over and patients return to their rooms. A little girl looks up to me and smiles. I smile to her and sip some coffee. I had put too much sugar in it.. None of my visitors understand why I never carve bone statues and why I hate flute tunes. But you probably guess now…..

Uluyan Taşlar - versiunea a-II-a

                                      ULUYAN TAȘLAR

                                                        de Alin Dărângă

                                                                          Societatea Soarelui de Obsidian

                                                                                    

                                                                                                                          

                                                                                                                              Însă oricare ar fi fapta de făcut,

                                                                            de bine sau de rău, de scădere sau de folos, a o ispiti, a o cerca,

                                                                           a o afla și într-o parte clătirea a-și alege singură și stăpânitoare

                                                                                                                                              și în toate volnică ieste  

                            atâta cât vădzind și înțelegând binele, din volnica voie răul a urma, a alege și a face poate...

                                                                                 ...că răutatea inimii, din fire rele, din răutate, răutate învață

                                                                                                               și din cercetare pizmă și izbândă gătește..

                                                                                                                  (Dimitrie Cantemir – Istoria ieroglifică)

 

  În noaptea aceasta stelele au coborât mai aproape de pământ, pentru a privi scânteile ce se înalță din focul pe care l-am aprins între pietrele vechi, adunate din ruinele bătrânei cetăți. Sunt singur, iar iedul pe care l-am adus din sat se rumenește deasupra jarului, amestecându-și aroma de carne friptă cu cea a cimbrului, rozmarinului și untedelemnului cu care i-am uns trupul fraged. Umplu iar ulciorul de lut, pe care îl țin la îndemână, și vinul, negru și parfumat, îmi ține loc de tovarăș și de sfetnic. Cei din sat se tem să vină aici, la Uluyan Tașlar, se spune că în nopțile cu lună se văd siluete de făpturi, pe jumătate oameni, pe jumătate țapi ce dansează printre mormintele acoperite de licheni gălbui. Netulburat, astfel, îmi petrec aici, în liniște, ultimele zile ale tinereții. Nu știu când au trecut anii, luând cu ei speranțele deșarte și visurile de copil, nopțile în care sărutam trupul fierbinte ca o pâine scoasă din vatră al Nasrinei , cea pe care am coborât-o, cu aceleași mâini ce îi mângâiaseră pletele de chihlimbar, în tăcerea întunecată a mormântului. Câtă dreptate avea bătrânul Omar, viața este umbra unui vis, și lutul din care olarul a plăsmuit ulciorul e poate mâna unei cerșetoare sau chipul unui rege, iar aburul din care zeii orbi i-au plăsmuit iubitei mele soarta plutește acum în jurul meu, în cețurile dimineții, lăsând în iarba crudă lacrimi de rouă….

Când soarele adoarme, înecat în apele însângerate ale lacului, mă îndrept către ruinele albe ale cetății, însoțit de ulciorul de vin și de flautul din os pe care l-am cules, cu ani în urmă, de pe taraba unui negustor de vechituri. Al cui a fost oare, ce meșter din vechime a cioplit în osul gălbui arabescurile dantelate, umplute cu argint?  Nu-i știu povestea, dar tânguitul grav și melancolic pe care îl scoate îmi amintește de dureri tainice, cărora nu le pot da altfel glas…

Hotărât să-i țin la distanță pe cei care ar îndrăzni să tulbure pacea acestor locuri, am dezvelit dintre licheni marmura tocită a chipului unui faun, cu dinți rânjiți fioros și cu zâmbet batjocoritor. Am curățat cu grijă lutul roșcat ce îi acoperea ochii și i-am lustruit cu mâneca hainei cornițele răsărite din pletele încâlcite. Am făcut o treabă atât de bună încât eu însumi m-am înspăimântat de ceea ce descoperisem.

O noapte de vară la Uluyan Tașlar e ca un strop de eternitate, în bolta unui portal antic un greier cântă, amețit de pulberea luminoasă de pe cer și îmbătat de parfumul trandafirilor sălbatici ce au crescut printre ruine. Nimeni nu știe cine au fost cei ce au ridicat cetatea, cum au trăit aici și de ce au plecat. Valuri de nomazi au răscolit apoi ținutul și praful s-a așternut peste temple și peste coloanele decorate cu frunze de piatră, îngropându-le în uitare. Când primii ciobani au ajuns aici cu oile, se mai vedea doar etajul de sus al unei case, îngropat în pământ. Apoi oamenii au început să vină, și au ridicat câteva colibe pe malul lacului. Dar noaptea un vaiet de moarte părea să se audă de sub pământ, și vânturile puternice dinspre miazăzi ridicau pulberea de pe bătrânele ziduri, așa că satul s-a mutat la câțiva kilometri distanță iar locul acesta a fost numit Uluyan Tașlar- Pietrele care urlă. Multă vreme a servit ca loc de întâlnire pentru cei ce doreau să-și ascundă iubirea de ochii lacomi ai vecinilor, însă fetele se plângeau din ce în ce mai des că simt o tristețe adâncă, o melancolie fără seamăn, așa că a fost repede dat uitării iar  praful a început iarăși să se aștearnă pe ulițele enigmatice, pietruite, din care răsăreau tufe mici de mușețel, pe capitelurile tocite și-au făcut iarăși sălaș cucuvelele și corbii..

    

  Am găsit aceste însemnări melancolice printre lucrurile rămase de la bătrânul meu profesor de limbi orientale. Era un om singuratic și în ultimii săi ani de viață căzuse adânc în patima băuturii. Îl vizitam, uneori, și citeam împreună din vechii poeți, apoi ne petreceam restul serii admirându-i colecția de fluturi și golind câte o sticlă de Merlot, pe care o aducea din pivniță. Am fost surprins, la moartea sa, aflând că îmi lăsase moștenire vechea sa casă de la marginea orașului. Am decis să mă mut pentru câteva zile în locul acela pustiu, ce îmi amintea cumva de o povestire a lui Poe, așa cum zăcea acolo, cu zidurile mucegăite umbrite de tufe sălbatice, crescute în voie și cu țiglele șubrede ale acoperișului înnegrite de ploi. Părea că a fost lăsată intenționat să se degradeze, bătrânul profesor îi permisese naturii să-i invadeze curtea, scaieți și ciulini creșteau în voie în curtea din spate și treptele de la intrare erau acoperite de un strat gros de găinaț de la porumbeii ce își făcuseră cuiburi sub acoperiș. De la fereastra dinspre asfințit se vedea peste gardul cimitirului, iar noaptea candelele aprinse pentru cei defuncți străluceau până la orizont în bezna densă, asemenea unor ochi roșii, tulburători. Poarta scârțâia lugubru în bătaia vântului, amestecată cu vaietele și scâncetele unui cor de pisici ce își făcuseră sălaș printre morminte. Nu puteam adormi, așa că am hotărât să cobor în pivniță în căutarea unei sticle de vin. Așa că am bâjbâit cu o lumânare, în jos, pe scările putrede, neștiind prea bine ce urma să descopăr acolo. Pe un raft se mai aflau câteva sticle prăfuite, am ridicat una și atunci m-a lovit gândul că mă aflu la același nivel cu criptele din vecinătate. Înfiorat, m-am grăbit înapoi, izbind cu umărul un bloc masiv din piatră. Ce căuta un bolovan în pivniță? m-am întrebat, urcând treptele ce îmi gemeau sub tălpi. M-am hotărât să cercetez dimineața și am deschis sticla de vin, căutând zadarnic un pahar curat. Am intrat în camera de zi, care era înțesată de cărți și m-am așezat în fotoliul în care stăteam de obicei, atunci când îl vizitam pe bătrânul profesor.

În sertarul biroului am găsit aceste pagini, scrise pe un caiet pentru școlari și le-am frunzărit, distrat, în timp ce sorbeam din vinul vechi și dulce. Acest om, cu care petrecusem atâtea seri frumoase, discutând despre Khayyam și Anacreon, despre Zarathustra și misterele eleusine nu îmi vorbise niciodată despre viața sa, iar aceste rânduri păreau că întregesc puntea neterminată rămasă între noi.

Am rătăcit în voie printre zidurile vechiului templu, atingând pereții decorați cu mozaicuri și admirând măiestria cu care sculptorii din vechime dăduseră viață pietrei. Mă așteptam ca templul să fie închinat unui zeu local, așa că am fost surprins când am văzut înălțându-se înaintea mea, pe un piedestal înalt de aproape doi metri, o statuie a lui Pan. Acești oameni păreau să îl fi venerat ca zeu suprem. Ce straniu, mi-am spus, ca oamenii din sat să vadă siluete de satyri dansând noaptea printre ruine, poate că totuși ceva păzește locul acesta și m-a chemat să mă alătur…

Mi-am amintit apoi de legenda care spunea că în după-amiezele de vară Marele Zeu Pan doarme într-o peșteră ascunsă în adâncul pădurii. Cei care îndrăznesc să îi tulbure liniștea sunt cuprinși de o groază fără seamăn. Îngenuncheat la picioarele zeului, am jurat, acolo, în penumbra ce domnea peste liniștea ruinelor, să apăr taina vechii cetăți, sub care se căsca o fioroasă și îngrozitoare grotă subterană, care cobora sub apele lacului, pierzându-se în adâncurile pământului, acolo unde larvele zeilor chtonieni dorm, încastrate în cuiburi de aur străpunse de flori de mină. Nu pot să descriu ceea ce dormea acolo, când am coborât treptele din spatele statuii, ce creaturi oribile și diforme, făpturi ce nu au văzut vreodată lumina soarelui se ascund în tenebre, căci nici o limbă omenească nu are cuvinte pentru a le descrie și gândul omului nu are putere să le cuprindă, am privit și m-am prosternat în fața copiilor întunericului, iar Domnul Umbrelor mi-a dat poruncă să păstrez taina cu orice preț.

Cu orice preț, îmi spuneam, în timp ce aprindeam acoperișurile de paie ale caselor din sat, cu orice preț, auzeam, în timp ce înjunghiam femeile și bătrânii adormiți afară, pe prispe și zdrobeam țestele bărbaților ce se repezeau, buimaci, să scape din flăcări. Iar dinspre bătrâna cetate se auzeau pietrele urlând cu glasul a mii de ființe și tunetele ce însoțeau o teribilă furtună. Iar în zori, când m-am întors, lacul acoperise templul și colonadele de marmură. Și am coborât în adâncuri să păstrez ca amintire statuia lui Pan, pierdută în lumea din neguri. Și mi-am schimbat numele în Mirtuman, ca să nu uit niciodată întunecatul secret ce mi-a fost încredințat…

Am adormit, convins că tot ceea ce citisem era doar rodul plictiselii unei minți fascinate de misterele antice. Dar dimineața, când m-am întors în pivniță, am văzut, ridicată pe un soclu de piatră, statuia, veche, acoperită de mucegaiul în care sălășluise zeci de ani. Cu orice preț, am auzit glasul bătrânului profesor, i-am revăzut chipul blajin, bărbița de țap și degetele subțiri, cu unghii ascuțite și turbanul înalt cu care își acoperea capul.

Și atunci am părăsit în fugă casa, în timp ce zidurile vechi se prăbușeau în urmă, asemenea lespezilor unui mormânt, îngropând blestemul unei lumi ce nu trebuia să se mai întoarcă vreodată, prefăcându-mă că nu aud cum pietrele urlă….